Când chemarea ţării e mai puternică decât orice

Cocuta ConachiÎn anul primului centenar al Marii Uniri să nu uităm că piatra fundamentală a adunării românilor sub acelaşi  drapel a pus-o Cocuţa Conachi în 1857.

Să rememorăm telegrafic evenimentele istorice care au precedat Unirea Principatelor din 1859.

În  martie 1857, N. Vogoride, soţul Cocuţei, fiica importantului poet premodern, a fost învestit de turci în demnitatea de caimacan (locţiitor de domnitor) al Moldovei. Imediat au început certuri cumplite între cei  doi soţi, deoarece Vogoride era un înverşunat  antiunionist. Cocuţa s-a retras la Ţigăneşti (lângă Tecuci). Revenea în Iaşi doar când obligaţii protocolare îi impuneau acest lucru.

bust Cocuta ConachiÎn urma Convenţiei de pace de la Paris, cele şapte Puteri  garante acceptaseră ca cele două provincii româneşti să  se unească, nu înainte de a fi consultat, printr-un scrutin (Divanurile Ad-hoc), electoratul. Vogoride falsifică, în  mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857. Puterile  garante şterg din agendele lor doleanţele românilor.

Demersurile insistente ale unioniştilor au rămas fără  rezultat. Lipseau dovezile certe. Cu prilejul unei descinderi la Iaşi, Cocuţa găseşte în seiful soţului nişte scrisori compromiţătoare, venite de la Înalta Poartă şi de  la ambasadorul Turciei la Londra.

În unele era sfătuit cum să-i obstrucţioneze pe unionişti, iar în altele era  felicitat pentru „performanţele” obţinute. Dovezile erau  incontestabile. Cocuţa nu a ezitat nicio clipă. Nu o interesa demnitatea de prima doamnă a Moldovei care o aştepta. A rămas cu trei copii minori şi cu averea drastic dijmuită de soţul ei. Chemarea ţării a fost mai puternică.

Cocuta Conachi (2)Am mai spus-o, gestul ei nu este cu nimic mai prejos de cel al legendarei Ioana  D’Arc, marea salvatoare a Franţei medievale. Prin C. Negri, fratele vitreg al Cocuţei şi Dimitrie Rallet, scrisorile ajung la ambasadorul Franţei la Bucureşti şi apoi la revista „Steaua Dunării” de la Bruxelles. Europa a luat foc. Înalta Poartă este nevoită, în  cele din urmă, să accepte repetarea scrutinului sub stricta supraveghere a Puterilor garante.

Rezultatele au marcat unanimitatea unioniştilor. Drumul  spre marele vis al unirii s-a netezit instantaneu şi a devenit realitate pe 24 Ianuarie 1859.

Din păcate, în entuziasmul lor fără margini, unioniştii nu s-au grăbit să-i adreseze eroinei prea multe elogii, deşi le merita cu prisosinţă. Gândind contrafactual, ce se alegea, oare, de principatele noastre, dacă gestul ei divin nu ar fi avut loc? Unirea s-ar fi amânat sine die. Ne-ar fi lipsit din istorie Momentul Cuza şi, după regula domino-ului, Monarhia, Independenţa, Marea Unire, etc.

Nimeni nu mai poate să nege acum meritele istorice ale Cocuţei, fără să se acopere de ridicol. După Mihai Viteazul, ea a pus piatra fundamentală a unirii românilor.

Termenul Mica Unire este eronat. De fapt, au fost germenii Marii Uniri. Ce ar mai fi de făcut? Să o ajutăm să intre în conştiinţa poporului român. Spre regretul  nostru, ingratitudinea unor istorici şi dezinteresul instituţiilor cu importante atribuţii în domeniu (şcoală, media, cultură, etc.) sunt de  neînţeles.

Iată şi o rază de lumină. Cu un an în urmă, am trimis la Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice un pliant despre Cocuţa, realizat împreună cu Fundaţia  Pelin. (Eroina s-a născut şi a trăit o parte din viaţă la Ţigăneşti, la 3 km de Tecuci. Este  deci a noastră.).

Spre cinstea diriguitorilor acestei instituţii, textul a fost trimis celor 7.500 de şcoli gimnaziale şi liceale din ţară cu recomandarea de a fi dezbătut cu elevii.

Mai mult, la  solicitarea noastră, S.C. Gifarm (patroni Gina şi Pintilie Bute) a achitat suma necesară realizării unui  bust. Cunoscutul sculptor Dan Mateescu şi-a făcut  treaba bine şi repede. Ne-am împotmolit deocamdată  în  hăţişul  birocratic (avize, schiţe, contracte, hotărâri de consiliu, etc). Evident, nu vom renunţa. Cocuţa trebuie să fie înălţată pe soclul recunoştinţei naţionale. Acum când sentimental patriotic a fost eliminat sau chiar  ridiculizat, cu efectele catastrofale cunoscute, lecţia Cocuţei ne poate obliga să înţelegem mesajul Imnului Naţional, „acum  ori niciodată”. Popoarele care nu-şi respectă  trecutul nu au niciun viitor.

 

Vasile  Ghica