Uimitoarele aventuri ale unui plătitor de taxe în Primăria Tecuci

Labirint După un weekend petrecut în Primăria Tecuci, un tecucean a povestit clipele de groază prin care a trecut.

„M-am dus să-mi plătesc taxele şi am fost foarte revoltat atunci când am constatat că soacra mea era trecută la mine pentru taxa de habitat. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc soacra dar nu chiar atât de mult încât să fiu nevoit să-i plătesc taxa de habitat. Are propria locuinţă, să-şi plătească taxa.”

Se opreşte din vorbit cât să bea din paharul cu apă. Cere permisiunea să-şi aprindă o ţigară. Îmi aprind şi eu.

„Nu se mai numeşte taxă de habitat”, îl atenţionez.

„Că bine zici”, face el. „Acum îi zice taxă de salubrizare. Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba?”

Mă uit la el cum trage cu nesaţ din ţigară. Nu pare să aibă mai mult de 40 de ani.

„Îmi cer scuze! Am avut un weekend de groază, până şi ţigările mi le-am uitat în maşină. De unde naiba era să-mi închipui că o să-mi petrec weekendul în Primăria Tecuci?!”

„V-aţi dus să plătiţi taxa de salubrizare”, îi amintesc eu.

„Aşa-i. M-am dus să plătesc taxa de salubrizare şi când am descoperit că mi-au trecut o persoană în plus m-am făcut foc şi pară. A trebuit să fac o cerere în care să explic că soacră-mea nu locuieşte cu mine şi că are propria ei adresă. M-am dus cu ea la etajul doi. Acolo mi-au spus că pentru a confirma adresa soacrei îmi trebuie certificat de deces şi m-au trimis la etajul unu. La etajul unu numai lume fiţoasă, nici la bună ziua nu răspundeau. De la etajul unu am fost trimis la trei. Uite aşa m-au plimbat între etaje până am descoperit că sunt singur în primărie. Toţi angajaţii plecaseră de la ora 14.”

„La ce oră aţi descoperit acest lucru?”, îl chestionez eu.

„La patru fără cinci, sau, ca să fiu mai exact, la 15,55”, zice. „La acea oră m-a apucat un chef nebun să fumez o ţigară şi mi-am dat seama că mi-am uitat ţigările în maşină. M-am uitat la ceas şi mi-am spus că demersul meu nu mai poate dura mult ţinând cont de faptul că angajaţii aveau program până la ora patru. Mă înşelasem. Erau plecaţi de la ora două.”

„Ce aţi făcut timp de două zile?”

„Ce puteam să fac?! M-am plimbat pe holuri de nebun, am numărat treptele, ba chiar şi crăpăturile din pereţi.”

„Nu v-aţi gândit să sunaţi pe cineva?”

„Ba da, dar telefonul rămăsese în maşină. Lângă ţigări. La un moment dat chiar mi s-a părut că mă învârt în cerc, ca într-un labirint. Simţeam că înnebunesc.”

„Nu v-aţi gândit să spargeţi un geam, ca să evadaţi?”

„N-am spart în viaţa mea un geam, nu-mi stă în caracter. M-am gândit că apelând la răbdare voi putea rezolva cu calm situaţia în care am intrat.”

„Aţi avut nevoie de foartă multă răbdare”, observ eu. „De ce aţi venit la mine, cu ce pot să vă ajut?”

„Nevastă-mea nu crede că am rămas timp de două zile închis în primărie, încercând să plătesc taxa de salubrizare. Zice că am fost la vagaboante. Mă gândeam că poate scrieţi un articol, să afle lumea prin ce am trecut, iar la urmă să-mi daţi o adeverinţă pe care să o duc soţiei.”

„Articolul pot să-l scriu, dar pentru adeverinţă trebuie să vă duceţi la Primărie”, îi zic.

Am mai schimbat câteva vorbe şi a părăsit redacţia. Cam dezamăgit, după părerea mea.

Închei aceste rânduri cu rugămintea adresată angajaţilor primăriei. Înainte de a rupe uşile vinerea viitoare, asiguraţi-vă că au plecat toţi vizitatorii! Este păcat să sechestraţi un suflet chinuit care încearcă să obţină o simplă adeverinţă. O adeverinţă din care să reiasă că în weekendul precedent a rămas zăvorât în Primăria Tecuci.