A fost odată un om

 

Toamna aceasta îndoliată ne-a luat nu doar zilele călduroase, dar ne-a  împuţinat şi numărul prietenilor, ne-a luat fără milă omul cel mai scump şi pe care-i credeam veşnic alături de noi. Zăbranicul s-a întins nemilos şi asupra unor destine cărora nu le venise încă sorocul.

Vestea că bunul meu prieten şi vecin de apartament – Costel Pârvu – a plecat dintre noi m-a lovit ca un pumn de boxeur de categorie grea.

Ce om! Totdeauna l-am considerat prototip de pricepere, de altruism şi de clarviziune funcţională. Oricine a ajuns la el cu o problemă, s-a  bucurat de înţelegere şi de cea mai oportună soluţie. Totdeauna mi-a fost aproape şi n-a fost zi în care să nu ne vedem, să nu discutăm  şi să nu ne consultăm. Avea cultul prieteniei şi nu cred c-a dezamăgit vreodată pe cineva. Recurgeam la el, la priceperea lui, pentru orice problemă de natură tehnică şi n-a fost nici un singur caz în care să nu găsească o soluţie, o rezolvare.

Nu ştiu să fi fost hulit de cineva, şi n-am auzit niciodată pronunţându-se vreun cuvânt rău sau nepotrivit despre el. Omul acesta n-a avut decât prieteni şi n-a ştiut niciodată ce este ura, bârfa sau gâlceava. N-au urât niciodată pe nimeni şi  nu ştiu să fi fost urât de cineva. Peste tot, pe unde a trecut, Costel Pârvu, şi slavă Domnului, viaţa l-a purtat prin mai multe medii sociale, a lăsat emintiri frumoase, aprecieri calde şi recunoaşteri cât cuprinde.

A plecat dintre noi grăbit şi discret, de parcă  ar fi întârziat prea mult în trudniciile acestei lumi devălmăşite.

Toamna aceasta nemiloasă ne-a lăsat cu un prieten mai puţin. Adio prietene, şi Dumnezeu să-ţi aşeze sufletul prin apropierea  tronului Său de lumină. Rămâi în amintirea noastră învăluit într-o lumină ce nu se va stinge niciodată.

 

Ionel Necula