Profesorul Pavel ne-a dat iar de treabă (de citit). Noua sa carte „La răspântii de vremuri” (Editura Performantica, Iași, 2020) se revendică din viscolirile anului 1989, când cerul s-a crăpat puțin în lumină și ne-a indus iluzia unei libertăți aproximative. Revoluția din decembrie 1989 l-a găsit pe autor la Colegiul Național „Spiru Haret” din Tecuci, ca profesor de matematică și diriginte la clasa terminală a XII-a A.
Îmi amintesc bine momentul. Revoluția se rostogolea pe străzile orașului și lumea trecea printr-o derută de-a dreptul prăpăstioasă. Elevii de la Liceul „Spiru Haret” alcătuiau o grupare omogenă și se buluceau să-și arate utilitatea și buna credință în actul de reformare radicală a societății. După 45 de ani de dictatură odioasă și privațiuni de tot felul venise, în sfârșit, vremea să începem o viață nouă, deși nu prea știam cum trebuie să arate aceasta. Zvoniști și provocatori cât cuprinde. N-am știut niciodată cine sunt și cum îi cheamă, dar mă bucuram de prezența lor, a tinerilor liceeni, dornici de libertate, mă bucuram că-i simțeam alături – deciși, fermi și dispuși să meargă până la capăt. Revoluția din decembrie 1989, precizează și autorul, își răsfrânge razele speranțelor și asupra Liceului nr. 1 Tecuci, parte integrantă a școlii românești, atât de năpăstuită de dictatura minciunii, a întunericului, care a otrăvit sufletul tineretului școlar cu cele mai înveninate dogme ideologice (p. 110). Autorul nu pierde din vedere că această școală a furnizat revoluției unul dintre cei mulți și nevinovați care și-au găsit sfârșitul în focul acelor momente încrâncenate. Silviu Toboș era militar în termen și a căzut eroic pe altarul celei mai scumpe dintre idei – cea de libertate. „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim” – era una din lozincile revoluției și unii chiar au murit pentru această cauză. Silviu Toboș a fost unul dintre ei.
Mulți dintre tinerii aceia năbădăioși și plini de entuziasm îi regăsesc în această carte a fostului lor profesor, în care se încearcă, printre altele, și o reconstituire a acelui moment învolburat, tulbure și cu multe nădejdi la cheie. La prima vedere am zice că este cronica unei clase de elevi, dar autorul se dilată perspectivant peste toată priveliștea acelui moment și ne oferă practic o secvență din monografia acestui liceu. Aflăm, bunăoară, despre personalul didactic care popula cancelaria liceului în acel moment, și consacră fiecărui elev câte un succint medalion.
O diviziune distinctă a lucrării este rezervată mărturiilor semnate de foștii elevi ai liceului – astăzi oameni maturi și cu răspunderi în viața societății. Am recunoscut printre semnatari pe părintele Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica de lângă București, poet cu frumoase recunoașteri din partea criticii literare și membru al Uniunii Scriitorilor. Dacă familia și școala îl pregătesc pe tânăr pentru viață, spune cinstitul părinte, biserica îl pregătește pentru veșnicie pentru trecerea vămilor transcendente. Are dreptate. Dar părintele-poet nu se mulțumește cu aceste reflecții înțelepte, ci se completează fericit cu una din cele mai frumoase și mai pline de pietate poezii, selectate din bogata sa operă poetică. O transcriem și noi doar pentru a arăta cât de promițător poate fi registrul teologic pentru un poet inspirat și cu harul smereniei nealterat de nimicniciile vieții.
Rugăciune pentru a da voie privighetorii
Să intre și să cânte în mănăstire
Mult m-am rugat de portarul mănăstirii
– E vremea, frate
nu crezi?
Iarna a trecut. Cețurile s-au ridicat
Ca un fum.
Pomii așteaptă
Înfloriți pe coastă,
fii bun,
las-o să intre,
să cânte de acum.
Nu putem, într-o simplă cronică, să consemnăm toate mărturiile semnate de foștii elevi, toate pline de nostalgia adolescenței, dar subliniem apăsat că acest nou volum semnat de prof. Virgil Pavel reconstituie nu doar destinul unei clase de elevi, cât o secvență din istoria învățământului tecucean și până la urmă din devenirea acestui spațiu al Moldovei de Jos, așa cum s-a statornici în atriul drept al râului Bârlad.
Apreciez înainte de toate hărnicia autorului, faptul că la vârsta sa dovedește o poftă de muncă invidiabilă de multă lume, cum n-o întâlnim la tineretul de azi, mereu cu gândul la găsirea unui rost de viață în afara hotarelor țării. E un semn că apostolatul, ca însușire a omului de la catedră, nu s-a pensionat odată cu profesorul, ci continuă să ne surprindă cu aceste însemne ale trecerii prin viață, prin timp și prin lume.
Ionel Necula
