Într-un colț uitat de lume, la Tecuci, trăia o femeie cu numele de Ecaterina Anastasiu. Despre viața soției lui Alexandru Anastasiu nu există prea multe informații, dar câteva lucruri pe care le aflăm de la Gheorghe Ghițulescu ne dezvăluie portretul unei o femei cu o inimă mare și cu o dorință puternică de a ajuta pe cei în nevoie.
Ecaterina avea o statură mică, cu părul însuriu și șaten, ochi mari și expresivi prin care se putea citi o mare bunătate sufletească. Întotdeauna zâmbitoare, plină de viață, cu un temperament blând și nobil, pasionată de frumos și cu un spirit caritabil rar întâlnit. Se remarca prin prezența sa zveltă, clară și strălucitoare, cu un glas mângâietor, entuziast și cald. Cu mâinile ei ușoare și diafane, ștergea mii de lacrimi fierbinți și dădea curaj celor din jur. Apropiații o numeau „icoana albă”, pentru că era o prezență blândă și gingașă, asemenea imaginii pe care un pustnic o are despre zeitate atunci când își închide ochii. Ea a fost o femeie cultă și nobilă, care iubea tot ce era frumos și care își dorea să aducă puțină lumină și bucurie în viața celor din jur.
În timpul Războiului de Întregire Națională, Ecaterina și-a dedicat timpul și energia ajutorului celor în suferință. Putea fi văzută mergând de la casa ei la gară și la spitalul Crucii Roșii, fie cu trăsura, fie pe jos. Acolo, cu glasul ei dulce și blând, încuraja răniții și suferinzii, iar cu ochii ei expresivi și ageri, se asigura că totul era în ordine: prescripțiile medicale erau date la timp, bandajele și așternuturile erau curate, iar sălile și bucătăria erau bine întreținute. De asemenea, se asigura că hrana era de calitate și că personalul spitalului își îndeplinea datoria.
În acele zile grele din existența orașului Tecuci, numeroase doamne și domnișoare din înalta societate s-au implicat în acțiuni de ajutorare a refugiaților, organizând spitale, îngrijind bolnavii sau răniții de pe front și participând la vaccinarea populației împotriva holerei și variolei. Alături de Anastasiu Alexandru Ecaterina se numărau și Ionescu Darbun Angelica, Dimitriu Alexandrina, Caragiani Zoe, Caragiani Suzana, Caragiani Florica, Copetzki Lilica, Copetzki Mimica și Stâlpeanu Florica, femei care au fost decorate cu Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa I-a sau clasa a II-a, pentru devotamentul, abnegația și curajul cu care au îngrijit bolnavii de tifos sau pentru participarea la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei.
Spre exemplu, Ecaterina Anastasiu, președinta filialei locale a Crucii Roșii, a fost decorată cu Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa a II-a, „pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a condus spitalul Crucii Roșii, filiala Tecuci, în anii 1916-1917, contribuind astfel la alinarea suferințelor răniților și bolnavilor din spital”. Ulterior, pentru contribuția sa remarcabilă „la înființarea spitalului temporar de la Școala de fete nr. 2 (Tecuci) și pentru abnegația deosebită cu care a îngrijit bolnavii de tifos exantematic în anul 1917”, a fost recompensată cu Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa I-a.
Având o inimă mare și o dorință puternică de a ajuta pe cei în nevoi, Ecaterina Anastasiu a fost o prezență activă în viața socială a orașului.
Împreună cu soțul său, Alexandru Anastasiu, a creat „Fondul Alecu și Catinca P. Anastasiu”, din care se oferea anual cărți și îmbrăcăminte pentru treizeci de elevi și eleve fără posibilități materiale. Totodată, au donat un imobil și sumele de bani necesare înființării și întreținerii unui azil de bătrâni „pentru foşti funcţionari, profesionişti liberi sau persoane cu oarecare poziţie socială şi lipsite de mijloace”. Azilul a primit numele „Alecu şi Catina P. Anastasiu”.
Alexandru și Ecaterina P. Anastasiu sunt considerați principalii ctitori ai catedralei din Tecuci, pentru care au donat sume importante de bani.
Ecaterina Anastasiu fost președintă a mai multor societăți înainte de război și apoi a devenit președinta Crucii Roșii în timpul războiului. După aceea, a devenit președinta Societății Orfanilor de Război și a pus bazele azilului pentru orfanii de război din Tecuci, pe care l-a condus ani de zile. De asemenea, a fost președinta Comitetului Școlii Profesionale de Fete din oraș.
Această femeie puternică, muncitoare și neobosită a avut ușile casei sale mereu deschise, atât în timp de război, cât și în timp de pace. În casa sa intrau „văduve cernite, copile orfane, femei umilite, slabe, încovoiate de soartă și de acele lovituri fatale care vin nevăzute și izbesc întotdeauna crud ființele nepregătite pentru luptă. În același timp, orfanii și orfanele de război priveau lung la ea cu pașii lor nesiguri și cu ochii tulburi de grijă”.
Ecaterina le-a împărțit ajutoare și, uneori, „îi părea că a dat prea puțin și se întorcea de la cap și mai completa, ca din nebăgare de seamă că-i dăduse mai înainte și astfel le împărțea la toți, și nu erau puțini, atât din mierea adunată de la alții și mai cu seamă din mierea sa”.
Cu ochii lor împăienjeniți de lacrimi, oamenii au privit-o cu admirație și recunoștință. Dar Ecaterina nu a vrut laude sau aprecieri. Ea era doar „o zână din povești, stăpâna suferinței, care găsea întotdeauna un cuvânt pentru fiecare. În mărinimia sa zâmbitoare, ea a pătruns în sufletele îndurerate și a adus un balsam de vindecare”.
Pentru toți cei care au avut norocul să o întâlnească, Ecaterina Anastasiu a fost un exemplu de iubire și bunătate.
Daniel Bradea
(Din volumul „Portrete din Tecuci: Familia Anastasiu și alte personalități”, în curs de apariție.)
