Deși am avut o relație perfectă cu Nicu Mircea în timpul lungii sale perioade de administrare a Muzeului tecucean, nu am fost conștient de preocupările sale publicistice. Este adevărat că am aflat despre niște articole publicate în revista gălățeană Danubius, dar deoarece se concentrau asupra valorificării rezultatelor săpăturilor arheologice și se referau doar la probleme de specialitate strictă, nu le-am acordat o atenție prea mare. Am înțeles că aceste articole se adresau în principal istoricilor și specialiștilor în istoria veche a României și nu publicului larg. Văzute din perspectiva cuiva din afara disciplinei istorice, cu ochii unui nespecialist și fără abilitățile unui arheolog, ele păreau reci, aride, uscate și lipsite de acea căldură umană, emoțională și empatică, care poate fi asociată cu temperamentul.
Este important ca fiecare să își urmeze propriul drum și să se concentreze doar pe disciplina pentru care este pregătit. Cel puțin așa a procedat Nicu Mircea, nu s-a risipit în domenii colaterale ale istoriei și chiar în domeniul său s-a implicat cu măsură, discreție și prudență.
Acum, dacă aceste articole au fost adunate într-o culegere și au devenit accesibile publicului, putem să le privim dintr-o altă perspectivă – cu bunăvoință, cu un alt ochi și cu o curiozitate oximoronică nereprimată.
Nu pot afirma că Nicu Mircea era un cărturar rafinat cu o pasiune nestăvilită pentru cercetarea istorică. Nimeni nu l-a considerat o autoritate în domeniul istoriei, și nici el nu a făcut valuri cu realizările sale în această materie, deși, după cum se poate observa din această culegere, a avut numeroase contribuții. Cine, chiar dintre cei care i-au fost apropiați, a știut despre ele? Nu putem trage concluzii definitive din faptul că atunci când a fost pusă problema elaborării unei monografii despre Tecuci nu i s-a încredințat lui, ca istoric și specialist, rolul de coordonator al proiectului, ci a fost ales un străin, un diletant dornic de afirmare, care, din nefericire, nu era familiarizat cu exigențele acestui gen de lucrări. Rezultatul a fost o mizerie, și cred că noua conducere a Muzeului va reconsidera această idee, va iniția demersurile necesare pentru a accesa fonduri europene și va prezenta publicului un proiect de monografie conceput conform tuturor regulilor unui studiu bine gândit, bine elaborat și bine pus în practică. Au trecut peste trei decenii de atunci, iar în acest interval, orice monografie, chiar și una de calitate, trebuie revizuită și adaptată unei noi abordări.
Nădăjduiesc că Primăria și Consiliul Local vor încredința această misiune Muzeului, iar orașul va avea, în sfârșit, o monografie articulată și științific întocmită. Aceasta ar reprezenta principalul indicator și reperul de competență menit să evalueze potențialul colectivului muzeal.
Revenind la articolele lui Nicu Mircea: le-a scris dintr-o pasiune profundă, din dorința de a se distinge între istorici sau printre colegii din alte instituții muzeale? Cu adevărat, nu mai contează. Imensul material arheologic adunat în cadrul săpăturilor curente, realizate în Tecuci și în localitățile învecinate, trebuia contextualizat în termeni cronologici și spațiali (cronos – timp, topos – spațiu), asociat cu alte descoperiri arheologice existente în muzeu sau în alte instituții muzeale din țară și supus unei analize istorice de ansamblu. Aici și-a găsit locul și a contribuit în mod substanțial fostul director al Muzeului tecucean.
Cum să nu mă bucur și să nu salut efortul intelectual depus de istoricul Paul Ciobotaru în reconstituirea unui profil intelectual. El a realizat cu adevărat o lucrare științifică și de referință importantă, nu doar pentru reconstituirea profilului unui istoric dedicat muncii bine făcute, ci și pentru a ilustra evoluția Muzeului tecucean în timp. De fapt, figura lui Nicu Mircea se confundă, într-un fel, cu însăși instituția muzeală pe care a condus-o și cu care s-a identificat.
Ceea ce impresionează în editarea acestei lucrări este masivitatea ei și atenția la detalii pe care editorul a acordat-o în identificarea tuturor mărturiilor lăsate în urma istoricului, precum și numărul generos de ilustrații, multe dintre ele color. A rezultat astfel o carte impresionantă, care se poate compara cu cele semnate de marii cercetători precum Pârvan sau Xenopol. Cu toate acestea, ar fi câteva remarci de făcut, care ar putea fi luate în considerare într-o eventuală reeditare.
În primul rând, majoritatea materialelor incluse în carte sunt rezultatul unei colaborări și au dublă semnătură. Este important să menționăm ambele nume în mod corect, întrucât amândoi au contribuit la aceste realizări. De asemenea, Țau Stela, care și-a dedicat întreaga viață Muzeului tecucean, merită să fie evocată ca o figură cu o contribuție semnificativă, care și-a pus amprenta personală pe multe dintre realizările muzeului.
O altă remarcă se referă la masivitatea lucrării și la numărul mare de ilustrații. Este posibil să se fi putut renunța la o parte dintre acestea fără a afecta conținutul și scopul lucrării.
Am văzut în această încărcătură stufoasă dezinvoltura celui care are fondurile asigurate și-și poate permite orice. Dacă această carte ar fi fost editată prin resurse personale, așa cum fac alți istorici și publiciști locali, costurile s-ar fi redus cel puțin la jumătate. Dar, vorba aceea, statul e stat, să achite costurile tuturor mofturilor noastre, chiar dacă uneori sunt exagerate.
Nu vreau să mă implic în probleme de specialitate, pentru care nu am nici căderea și nici abilitățile trebuincioase. Una peste alta, putem conchide că avem de-a face cu o lucrare de referință, iar editorul chiar merită toate laudele pentru efortul depus. Îl felicităm sincer pentru activitatea de editor și îl așteptăm și cu alte lucrări personale. Îi cunosc posibilitățile și-l avertizăm să nu ne pună așteptarea în fața unor încercări prea grele.
Ionel Necula
