Să iubeşti un înger

 

N-aş zice că sunt un fan zelos al prozei fantastice, dar am fost şi am rămas captivat de varietatea şi diversitatea motivelor ficţionale răsfăţate de scriitorii români de la Mircea Eliade încoace. Ceea ce m-a impresionat, mi-a alimentat curiozitatea şi m-a alocat raftului narativ cu lucrări decontate din cerinţele acestei maniere literare a fost inventivitatea fabulatorie şi aptitudinea imaginativă a celor ce s-au prins în cadrele acestui mod de creaţie literară.

Epistemologia fabulosului. Nu se poate spune că postmodernismul românesc privilegiază o anumită tipologie ficţională. Dacă romantismul colosaliza eroul şi situaţia de excepţie în care era implicat, iar expresionismul proclama personaje şi situaţii prototipale, postmodernismul îşi diversifică aşa de copios pretextele ficţionale că e greu de dislocat o dominantă. Cel mai adesea, cum se-ntâmplă, bunăoară, la Mircea Eliade, este supralicitată capacitate taumaturgică a personajelor de a fractura una sau chiar amândouă formele subiective ale sensibilităţii umane prevăzute de Kant – Spaţiul şi Timpul – dar şi acest pretext este dispus într-o varietate aşa de mare de forme oximoronice că e greu să le mai putem aduce sub o idee generică unitară. La ţigănci, Nopţi la Seramfore dar şi în alte dispuneri narative ficţiunea se revendică din această presupusă aptitudine subiectivă, uneori agrementată cu alte mijloace epice, menite să restabilească, într-un fel, plauzabilitatea faptului narativ, dar şi o minimă demnitate a realului, nu, desigur, a celui obiectiv, ci a celui născocit şi propus  de scriitor.

Motivul ficțional – varietate și diversitate. Sunt puteri constructive în noi, notase Eminescu la un curs de filosofie susţinut de Ed. Zeller la Universitatea din Berlin, dar această energie creatoare nu trebuie să se exprime doar prin inserţia realului, ci şi prin transgresarea lui, prin plonjarea într-o altă realitate, diferită de cea dată. Şi pentru că nu există altă realitate – în pandant sau în prelungirea celei date – creatorul este nevoit să născocească singur una ficţională, să valorifice, cu alte cuvinte, puterile constructive, menţionate de Eminescu.

Problema e alta: chiar şi în condiţiile unei temerare detaşări de real, ceea ce induce autorului ideea că dispune de o libertate neîngrădită, e nevoie de un temei, de o noimă, care să legitimeze într-un fel alegerea şi întregul demers ficţional. Mircea Eliade, am văzut, apela deseori la subteranele inconştientului şi la posibilităţile rezultate din scafandrările ocultiste – idee generoasă şi cu  multiple rezolvări epice.

Evident, ideea a rămas ca o oportunitate neepuizată sub aspect narativ, deşi scriitorii români sunt mereu în căutarea altor mijloace de optimizare ficţională. Emilian Marcu, bunăoară, în Suburbii municipale îşi decontează discursul epic ficţional din disputa, mereu reînnoită dintre intelectual şi despotica autoritate locală, iar în romanele Tobele mute şi Tărâmul inocenţilor din plasarea acţiunii într-un univers siberian virginal, populat cu personaje insolite, buimăcite de nebunia noilor  transformări bolşevice.

O infuzie mănoasă de subiectivitate regizează şi Ana Dobre, atunci când schimbă registrul critic cu cel narativ şi trebuie să utilizeze un  precipitat ficţional  cu resorturi constructive. Revolta personajelor lui Mircea Cărtărăscu, nemulţumite de tratamentul ce le-a fost destinat de către autorul lui Incognito şi dorinţa de a li se aplica un alt destin  este o modalitate de inserţie a fabulosului într-o dispunere narativă deja fictivă. Este vorba, am putea spune, de o ficţiune la pătrat, de o ficţiune de rangul doi, dar, oricum, o ficţiune, o formă de a complini şi de a substitui realul cu proiecţii subiective.

Sub semnul Principiului. Romanul lui Claudiu Simion, Să iubeşti un înger (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010) este o construcţie epică mai specială şi mai greu de încadrat într-o linie, într-o direcţie, într-un curent consacrat. Esenţa etică este clară şi deseori mărturisită de autor în paginile cărţii, dar este distribuită în atâtea derivate colaterale că un cititor mai grăbit se poate rătăci prin stufărişul secvenţelor epice. Întreaga construcţie ar fi putut adopta ca motto versetgul 13,13 din prima Epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Şi tot ca motto şi temei al lucrării mai putea invoca ideea lui Empedocle, care proclama existenţa a două principii ce guvernează lumea:  iubirea şi ura (discordia). Dar Empedocle mai spune ceva în meditaţiile sale asupra lumii şi a principiilor prime care o articulează; convingerea lui era că iniţial cele două principii alcătuiau o unitate, o sferă  şi abia târziu, odată cu evoluţia lumii, s-au desprins componente care au luat cu timpul forme contrapunctice. 

Am făcut această prefaţare mai generoasă pentru că romanul pe care-l vom comenta în rândurile ce urmează  se articulează exact pe această idee, a  luptei încrâncenate dintre cele două lumi  reprezentând binele şi răul, şi a tuturor derivaţiilor implicate. Eticul şi tot conglomeratul de fapte corelative se aşează în estetic ca un buchet de flori într-o glastră, şi-i de datoria autorului să-l distribuie într-o  partitură desfăşurată şi cu diezi temperamentali la cheie.  Bineînţeles, scriitorul  are în vedere aranjamentul floral, dar nici glastra, vasul în sine, nici buchetul propriu zis  nu produce efectele aşteptate dacă autorul, din când în când, nu-i primeneşte și nu-i oxigenează apa.

Revin la carte și fac precizarea că autorul romanului Să iubești un înger este fiul, din prima căsătorie, a cunoscutei pictorițe de icoane pe sticlă Mihaela Profiriu-Mateescu, autoare a peste o sută de personale în țară, dar și în multe orașe europene și chiar peste ocean, în cadrul Centrului Cultural Român din New York. Descendentă a cunoscutei familii tecucene Culluri, Mihaela Profiriu-Mateescu duce mai departe o frumoasă tradiție artistică a familiei de numele căreia se leagă mai multe construcții arhitectonice din Tecuci, din țară și din Basarabia.

 Scriitorul Claudiu Simion nu este nici el străin de spațiul cultural tecucean. După mărturia mamei sale, a fost botezat la Biserica Sf. Ioan din Tecuci și tot aici și-a petrecut o  parte din copilăria și adolescența sa. S-a născut în București în 1964 și a absolvit Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică din cadrul A.S.E. București. Multă vreme  a lucrat într-o companie daneză de management de transporturi maritime și, firește, a locuit în Copenhaga. Cum compania la care lucra avea interese în China, câțiva ani a locuit în această țară. Aflu că mai recent s-a retras în București, împreună cu soția Lorelay și cu cei doi copii, Lara-Silvana și Eduardo-Daniel. O contribuție importantă, aflăm dintr-o succintă notă introductivă, în scrierea acestui roman a avut-o soția sa împreună cu care a structurat acțiunea și planurile acestei construcții romanești. Și mai spune ceva în aceste rânduri prefațatorii; mama mea, Mihaela Profiriu-Mateescu, mi-a alimentat dorința de a scrie și, printre  multe altele, mi-a îmbogățit cunoștințele în simbolistica Reiki.

Viața i-a înstrăinat – și pe mamă și pe fiu – de patriarhalul tărâm tecucean și târziu, după revoluție, când Mihaela Profiriu-Mateescu a revenit cu o expoziție la Tecuci, doar câțiva vârstnici își mai aduceau aminte de această familie și de ceea ce a reprezentat ea în evoluția edilitară a Tecuciului. Cred că a venit timpul să recuperăm memoria pierdută și să așezăm lucrurile în matca lor firească.

Revin la carte. În prim-plan este personajul  Kiarh – un tânăr, la prima vedere, obișnuit, dar care, fără să știe, purta povara unei duble identități. Ca parte a Rezistenței de pe Terra, în timp ce se afla într-o acțiune ecologică,  este abordat de un necunoscut, Kenda Tau, care-i dezvăluie că Amanda și Theodor nu sunt părinții lui adevărați, că provine dintr-o altă lume, din împărăția Gamma inferior, peste care domnea împăratul Tezzil, tatăl său adevărat, reprezentând lumea bună  și c-a fost adus pe Terra pentru a-l ascunde de răutatea lui Holden Torhmon, devenit între timp foarte puternic și-l caută peste tot, ba chiar se pare că i-a depistat ascunzătoarea de pe Terra. Forțele răului au devenit atât de puternice că pot domina lumea. Tu nu știi încă ce puteri extraordinare ai. Eu însă știu și am deplină încredere în tine. De tine depinde viețile multor oameni. Nu vreau să par că dramatizez, i-a mai spus Kenda Tau, dar nu exagerez când spun că de tine depinde soarta întregii omeniri (p.39).

Răspunderea era, așadar, enormă. Forțele binelui trebuiau să se regrupeze urgent pentru a învinge monstrul Torhmon – prototip al răului, care devenise foarte puternic și putea să preia conducere în Gamma inferior. Trebuia antrenat în această acțiune fratele geamăn al lui Kiarh – Charez, dar acesta se lasă convins mai greu de mărturiile lui Kenda Tau.  Avea o afacere prosperă în Miami și se amăgea cu ideea c-ar putea să se descurce chiar în condiții terestre. Oricum e un bun pretext pentru autor să mute acțiunea romanului în spațiul totului posibil – în SUA – unde Charez este prins într-un joc mafiot și amenințat cu moartea. Mai fusese în situații limită, dar de fiecare dată scăpase datorită intervenției de ultim moment a omului în cămașă de nisip, nimeni altul decât Kenda Tau în diverse travestiuri.

Scapă și acum, dar încercările nefericite prin care trece, îl convinge că trebuie să asculte de sfatul lui Kenda Tau și să se înroleze, alături de fratele său, în acțiunea curativă de luptă necurmată pentru eliminarea răului din Gamma inferior și chiar de pe Terra, unde își prelungise deja tentaculele.

 Într-un fel, lupta aceasta – dintre bine și rău, dintre întuneric și lumină – reconstituie, într-un alt registru parabola biblică a începutului de lume. Inițial, Torhmon făcuse și el parte din această lume, fusese chiar unul dintre oamenii de încredere ai împăratului Tazzil, dar  odată cu dobândirea de puteri neașteptat de mari, se răzvrătește împotriva Ordinului Luci (Ordinul Luminii) și își stabilește un alt cartier general tot pe Gamma inferior.  Printre cei care-l recunosc de șef și acceptă să-l crediteze și să-l slujească se remarcă și tânăra Fareda, provenind dintr-o familie cu mare trecere în cadrul Ordinului Luci. Ea se lasă ademenită de monstru și devine un personaj foarte apropiat de Torhmon. Degeaba au încercat părinții, mai ales mama (Sara), s-o readucă în Ordinul Luminii, că fata este prinsă în mrejele monstrului, nu doar rațional în urma unor adânci chibzuințe, dar și emoțional, afectiv și pasional. Ca toți dictatorii, Torhmon avea și el momente de slăbiciune și nu știa sau nu putea să și le ascundă, sau să și le reprime.

Legătura dintre cele două lumi – Terra și Gamma Inferior – se realiza, de regulă, prin portalul Bermudelor și tot prin acest portal își trimitea Torhmon oamenii săi ca să captureze, neapărat vii, pe cele două odrasle ale împăratului Tezzil, frații Kiarh și Charez. Kenda avea capacitatea de a adulmeca energia negativă a oamenilor lui Torhmon, iar lupta ce se dă între cele două forțe, nu conserva nimic din înțelesul clasic al termenului. Arma cu care Kenda și cei doi frați trebuia să lupte cu entitățile negative trimise de Torhmon pe Terra era iubirea, bunătatea, gândul bun și blând, singurele cu care trebuia să se opună urii și răutății. Umpleți-vă corpul cu bine, le spune celor doi frați, plecați din centru, din zona plexului solar, începeți cu un strop de lumină, adăugați căldură, bunătate și dragoste. Lăsați să crească stropul de lumină și căldură, să vă învăluiți corpul să pulseze de lumină. Lăsați dragostea, bunătatea și iubirea să vă învăluie (p.149).

Acestea erau armele de luptă împotriva forțelor negative, marcate de ură, de dușmănie și răutate. Bineînțeles că-n aceste condiții și lupta ce se dă între cele două forțe capătă o înfățișare total insolită. Nimic din sensul clasic al termenului de luptă, nu se mai regăsește în descrierea lui Claudiu Simion. Este vorba de un război electronic și autorul face dovada unei neașteptate abilități fabulatorii. O lumină puternică fu urmată imediat de mii de așchii de gheață, ca un zid de sulițe amenințătoare care se îndreptau fulgerător spre Kenda. În aceeași fracțiune de secundă, o masă de foc compactă plecă din dreptul mâinilor lui Kenda într-un flux, concentrat, topind instantaneu sulițele de gheață (p.151).

Încrâncenarea celor două forțe devine maximă, iar șansele ca forțele binelui să învingă devin incerte, întrucât mobilizarea dispusă de Torhmon era radicală. Sigur, raportul de forțe se schimbă odată cu convertirea Feradei și cu revenirea ei în cadrul Ordinului Lucis, când a aflat de la Kenda că chiar cel cu care încerca o relație pasională era ucigașul mamei sale.

 

Ionel Necula