Limba română, ca epopee dramatică a neamului nostru – eseu despre cea mai înaltă columnă a veşniciei noastre
De o parte şi de alta a Carpaţilor, la noi, românii, dragostea faţă de coordonata principală a spiritualităţii noastre naţionale, de componenta fundamentală a fiinţei neamului, Limba română, a existat dintotdeauna, acut, profund şi a fost mărturisită ca întâia unitate de măsură a dăinuirii.
Şi acolo unde ea a existat, a fixat şi locul şi spaţiul şi timpul şi istoria, a tezaurizat tot ceea ce în altceva ar fi fost supus pieirii.
Element coagulant al unei comunităţi umane, mereu lovită de fulgerele năvălirilor, limba rămânea să probeze nemoartea atunci când aşezări umane erau acoperite de cenuşă, atunci când oamenii se împuţinau, atunci când locul de şes era schimbat cu cel din codrii munţilor, prin adăposturi tăinuite.
Din Târgul Tecuciului, aşezare străveche în vatra de cultură şi civilizaţie a Ţării de Jos a Moldovei, pornit spre lumea ştiinţei lingvistice din cele două mari capitale ale ţării, Iaşi şi Bucureşti, se afirma prin ideile sale despre latinitatea limbii române un fiu de ţărani cu mare dragoste de graiul nostru străvechi: Iorgu Iordan (1888-1986), academician român de renume european. De la el am deprins noi, dascălii, a ne îngriji de limba română, de a veghea ca aceasta să nu fie umilită în nicio palmă de pământ românesc. Îngrijoraţi şi revoltaţi de faptul că limba noastră devine tolerată în ţinuturi româneşti la apus de Carpaţi şi la răsărit de Prut ne ridicăm, iată, în susţinerea românilor deveniţi „minoritari” în propria lor ţară.
Vremurile acestea tulburi, mereu neaşezate cum am dori noi, ne obligă să veghem ca fiinţa naţională să-şi revigoreze fibra de românism, aşa încât un demers privind statutul şi starea limbii noastre naţionale, ca epopee a neamului nostru este absolut benefic pentru generaţiile tinere dispuse la atitudini tolerante exagerate şi, în acest domeniu, inacceptabile. Vom trece în revistă câteva etape ale devenirii noastre ca popor şi naţiune prin limba română.
Puţine sau multe, inscripţiile latine descoperite pe teritoriul întregii Dacii ne vorbesc despre limba latină într-o anumită fază. Implantarea latinei s-a făcut în oralitatea limbii dacilor.
A prins şi a evoluat mai bine de un mileniu în acest mediu prielnic, nutrită de puternice filoane vitale. Comuniunea s-a transformat în opţiune. Latinitatea – sâmburele ei viu – a încolţit, a evoluat, a înflorit şi s-a revărsat tot în oralitate. A rodit într-o lungă gestaţie o nouă limbă. Şi dacă ea însăşi ne-a rămas ca singura „opera magna” a acelor timpuri, cel mai trainic monument de cultură şi civilizaţie, dacă în afară de ea, celelalte mărturii le aflăm din izvoare adânci şi tulburi, cu titanice eforturi adesea, prezenţa ei neîntreruptă nu o mai poate contesta nimeni.
Faptul că limba română a fost prin secole nu doar martorul mereu viu al prezenţei şi dăinuirii noastre aici, ci şi una din puternicele noastre arme de apărare, lovind „cruda tiranie”, dă o altă dimensiune funcţională a acestui factor primordial în devenirea noastră. Ideea de armă prin care ne-am apărat fiinţa naţională s-a transformat prin metaforă într-o temă fundamentală a liricii româneşti. La noi se justifică pe deplin o asemenea lirică de preamărire a limbii fiindcă apărarea graiului străbun se identifică cu apărarea neamului, a ţării, a fiinţei naţionale.
Limba noastră avea să fie redescoperită cu uimire, în strălucirea ei originară, de către învăţaţii cronicari în suişul şi coborâşul lor temerar spre lumina învăţăturii, uneori departe de hotarele şi obcinile strămoşeşti. Aici, la răscruci de lumi, oamenii trăiau în „lătinie” prin spirit şi limbă. Dar lecţia de patriotism lingvistic abia a început prin constatarea latinităţii noastre. O adevărată fervoare spirituală începea, şi ea a marcat toate conştiinţele secole de-a rândul.
„Biruit-au gândul…”, gândul spus şi scris pentru urmaşi, pentru noi. O adevărată ştafetă a generaţiilor pentru înălţarea acestei efigii aurite – limba română, cu toate dialectele şi graiurile acesteia.
Cum trebuie să înţelegem faptul că limba noastră română a fost cântată în ode şi imnuri, în versuri de doină, decât că în Ea s-a răsfrânt însăşi fiinţa neamului!? „Limba naţională” – aşa cum o numea încă din 1826 Dinicu Golescu.
Dar ce altceva putem înţelege din formulările testamentare ale Văcăreştilor?
„Urmaşilor mei Văcăreşti,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire.”
Cu prilejul primei reprezentaţii teatrale culte în limba română din Bucureşti, Iancu Văcărescu cerea autorilor şi actorilor: „Podoabă limbii noastre daţi/Cu româneşti cuvinte.” Iată cum se afirmă din nou şi tot în versuri, existenţa reală a unei limbi naţionale şi funcţia ei de comunicare între membrii unei naţiuni.
Bogăţia interioară a limbii, mlădierea ei, îndreptăţeau pe oamenii de spirit ai timpului (prima jumătate a sec. al XIX-lea) să afirme că în ea se pot exprima „sentimente şi idei oricât de înalte, simţiri oricât de adânci…”. Au urmat strădaniile paşoptiştilor, continuate de generaţia marilor noştri scriitori clasici, revistele şi grupările de la „Dacia literară”, „Junimea”, „Convorbiri Literare”, reforma grafiei cu litere latine susţinută şi desăvârşită de oameni precum Titu Maiorescu ori de marii lingvişti români consacraţi.
„Limba este întâiul mare poem al unui popor”. Este acest adevăr formulat de Lucian Blaga, tulburător nu numai prin esenţialitatea lui, ci şi prin caracterul său integrator, modelator al unei opere unicat. Limba noastră e asemuită acelei construcţii migăloase – după modelul albinelor – o construcţie împlinită în deplină cunoaştere sute de ani de către cei care mânuiau securea, sapa rudimentară, plugul de lemn, cu naivitate şi tainică strălucire de cuget. Au fost zile, ani şi chiar veacuri în care, neputând fi scrisă, limba a fost rostită în felurite chipuri de la un ţinut la altul.
În albastrul de Voroneţ şi dangăt de clopot la Putna, în sate olteneşti de pe Olt şi Jiu, pe valea Mureşului şi a Crişurilor, la apa Răutului şi pe ambele maluri ale Prutului, limba a fost plâns şi cântec şoptit cu lacrimi luminate tainic, în tainic gând, ascuns „răotăţilor” vremii. Astăzi chiar, limba română sună stingher în familiile celor pribegiţi de nevoi, prin Italia, Spania, Anglia, Germania… Copiii acestora se adapă încă la izvorul nesecat al frumuseţii şi armonioasei limbi materne.
Apărat ca un preţios mărgăritar „şirag de piatră rară”, cheie de boltă şi stea călăuzitoare, limba s-a înscris ca o mare biruinţă a unităţii noaste bimilenare. Alecsandri mărturisea că afla „mare plăcere de a asculta vorba ţăranului român împodobită cu figuri originale”, iar Eminescu afirma pe bază de cunoaştere deplină că „în hârţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe tipuri care au fost uitate”. Sadoveanu pornea de la aceleaşi izvoare de necesară frumuseţe în rostirea eroilor din celebrele sale proze.
Prin pulberea istoriei am pierdut multe cuvinte. La fel de multe au murit. Altele au pierit odată cu realităţile pe care le denumeau, dar limba română a dăinuit ferind sufletele de înstrăinare. „Limba noastră e singura în Europa care se vorbeşte aproape la fel (în acelaşi chip) în toate părţile locuite de români” („Timpul”, 6 mai 1880). Unitatea limbii afirmată de genialul ei făuritor, Mihai Eminescu!
Cultul pentru limbă, responsabilitatea celui care creează artă sau studiază domenii legate de mijlocirea cuvântului, datoria de a o păstra neştirbită şi de a o înfrumuseţa sunt preocupări permanente ale scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă, ale dascălilor şi preoţilor din secolele trecute, iar strădania acestora nu trebuie cu nici un chip abandonată.
Dintre poemele clasice vom recunoaşte şi unele care, puse pe note, au devenit imnuri, poeme, sonete, ode înălţătoare care ne-au însoţit istoria în momentele ei de răscruce. Poeţii noştri au adus prinos de laudă limbii române. În „Cântecul Gintei latine”, Vasile Alecsandri, amintind de întâietatea acestei ginte între popoarele Europei, relevă în primul rând semnificaţia faptului că latinitatea este purtătoarea unei străvechi făclii de cultură: „Ea merge vărsând lumină-n urma ei”. Limbă a „vechilor cazanii”, a veşnicelor adevăruri”, „grai al pânii”, „frunza verde”, „roi de fulgere”, cum o denumea plastic preotul-poet Alexei Mateevici în monumentala sa odă „Limba noastră”, ori „grai de pârâu legând luceferi”/în zori prin clăi de fân”, cum o metamorfoza sublim poetul Ion Pillat, limba românească fusese caracterizată încă din 1855, în versul simplu, în cadenţe împrumutate din poezia populară de către poetul Geoge Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/limba ce-o vorbim/Altă limb-armonioasă ca ea nu găsim”. Limba noastră este „un fagure de miere”(Eminescu), şi „un murmur de neam cântăreţ” (Lucian Blaga) ce a curs prin veac pentru a ajunge în vers „o nuntă de graiuri şi cuvinte” (Tudor Arghezi) care trece din casă-n casă şi din sat în sat” (Ioan Alexandru) fiind esenţa vieţii pentru Nichita Stănescu: „Limba română e patria mea”. Aceleaşi înălţătoare gânduri sunt cuprinse şi în versurile sensibile ale poeţilor români din stânga Prutului: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovski, Ion Hadârcă, Bogdan Istru, Leonida Lari, Emil Loteanu, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Ion Vatamanu ş.a.
În testamente, ode, oraţii, imnuri, cântece şi alte multiple forme lirice, răsună demult, şi azi mai cu tărie, un cântec al obârşiilor, al unităţii şi al continuităţii noastre, un cântec al latinităţii dunărene cu reverberaţii carpatine şi mlădieri de plai mioritic: Limba română, în care „stelele nu apun niciodată”.
La Tecuci, în preajma aniversării celor 586 de ani de la atestarea documentară a oraşului nostru, Ziua Limbii Române rămâne un prilej de adâncă meditaţie la fiinţa naţională a românilor, la dorinţa de reîntregire a Ţării în fireştile ei hotare, la Trecutul, Prezentul şi mai ales Viitorul acestui neam.
Prof. Radu Vladimir
