Noua conducere a Casei de Cultură din Tecuci, apărută din senin, precum Afrodita din spuma mării, a resuscitat o manifestare complexă, considerată caducă, desuetă și mare consumatoare de fonduri. Festivalul „Cântă de răsună lunca” a fost inițiat cu multe decenii în urmă ca un concurs al ansamblurilor folclorice din județele Moldovei, cele de pe cursul râului Siret – de la izvor la vărsare. Devenise anevoios de realizat încă de pe vremea vechiului regim, când totul se rezolva prin înalte hotărâri de partid. Cei de la cultură făceau apel la primul secretar al județului să trimită câte o scrisoare-invitație omologilor săi din județele Moldovei, de a fi desemnate prin ansambluri folclorice reprezentative pentru zona folclorică respectivă. Dar chiar și așa participările mergeau greu, erau îngreunate de cheltuielile pe care le implica o deplasare așa de complexă pentru două zile a ansamblurilor de amatori însumând circa 30-35 de persoane.
Festivalul, așa cum a fost conceput inițial și cum s-a desfășurat de-a lungul anilor, nu însemna doar o manifestare scenică, ci un complex de manifestări care mai includea o expoziție de scoarțe moldovenești și un simpozion – Folclor și folcloriști din Moldova, în cadrul căruia se prezentau comunicări elaborate, susținute de personalități cu bună reputație în domeniu, de la catedrele principalelor Universități din țară și din Chișinău. Am înțeles că expoziția e mai greu de organizat, greu a fost din totdeauna, dar nu înțeleg de ce s-a renunțat la simpozionul – devenit tradițional pentru zona noastră, care l-a dat pe Tudor Pamfile. Opțiunea noastră exprimată la prima ediție a festivalului de după revoluție a fost mutarea întregului centru de greutate de la scenă la dezbatere, iar comunicările susținute să fie adunate într-o lucrare colectivă, editată ca addenda a festivalului. N-am reușit nici noi să publicăm o broșură cu toate comunicările susținute, dar le-am publicat în numărul unicat al revistei Analele Moldovei, serie nouă, apărută cu acel prilej.
Ce n-a înțeles noua conducere a Casei de Cultură? Că o țopăială, oricât de reușită ar fi, rămâne în conștiința publică trei zile, după care intră în evanescență, se uită, în timp ce lucrarea colectivă rămâne în istorie, tot atât cât va fi Tecuci și tecucean pe harta acestei țări. O manifestare cultuală capătă importanță numai în măsura în care i se conferă perspectivă, durată, istorie.
Am crezut, în discuția pe care am avut-o cu noul director, că chiar s-a născut cu geniul managerial în artere, de i se părea că administrarea culturii locale este o floare la ureche pe lângă problemele ce le-a avut de rezolvat la librăria sa privată. Probabil că din această încredințare nativă se decontează și orgoliul său de conducător providențial al culturii tecucene, de nu s-a consultat cu nimeni în privința rolului pe care trebuie să-l aibă această instituție în viața comunității. L-am întrebat pe Eugen Pelin de ce comisia de cultură a consiliului local nu-i acordă sprijinul de care noul director are atâta nevoie. Nu mi l-a cerut d-le, nu m-a consultat niciodată în nici o problemă. Probabil le știe pe toate foarte bine și nu este loc pentru alte sugestii.
Am mai scris despre Casa de Cultură și despre managerul ei și am fost suspectat de răutate. Să fiu bine înțeles, nu am nimic cu conducerea Casei de Cultură, atât doar că nu înțeleg cum se poate ca primul loc de muncă al unui om să fie cel de conducere. Probabil că este de bună intenție, numai că asta nu este suficient. Am intrat pe site-ul Casei de Cultură și am citit preambulul în care precizează rolul și funcțiile instituției pe care o păstorește. O colecție de aiureli care nu are nimic de-a face cu adevăratul rol al instituției în viața comunității. Nu știu de ce n-au fost sesizate de cei care l-au validat, dar diletantismul rămâne o pecingine ce se întinde pe mai multe nivele. Știu că voi fi suspectat iarăși de răutăți, dar eu îl asigur că acestea vor înceta automat în momentul când vor fi eradicate cauzele care le generează. Și mai știu un lucru, că orgoliul, aroganța, înfumurarea nu sunt semne convingătoare de calitate, de valoare, de competență. A persista în ele e ca și când ai sta sub un stejar așeptând să se coacă cireșele. Este dreptul său să aștepte cât poftește, dar să nu ne acuze pe noi de răutăți.
A scris aceste lucruri cu năduf
Ionel Necula
