Prima atestare documentară a orașului și ținutului Tecuci este scrisoarea domnească din 1 septembrie 1435. Istorici din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat de noi au analizat organizarea administrativă a Moldovei medievale emiţând puncte de vedere şi studii în care au făcut referire şi la documentul pus acum în discuție, cu  scopul de a da interpretări şi explicaţii cât mai pertinente, deoarece pentru perioada la care se face referire sursa documentară este foarte săracă. 

Pentru orice istoric care analizează acest document nu este deloc simplu dacă avem în vedere opiniile contradictorii exprimate în ceea ce priveşte traducerea în limba română a termenului slavonesc volost. Întrucât orice istoric trebuie să folosească informații admise și verificate o discuție mai amplă este absolut necesară pentru lămurirea tuturor aspectelor referitoare la această problemă.  

Documentul a fost publicat în slavonă în Zapiski Odesskaro Odizestya Istoria i drebkostei la rubrica „Materiale gilde Istoria Moldavie” (Material pentru istoria Moldovei), Tom IV, p. 323-351, Odessa, 1858, precum şi în colecţia de documente „Ulijanitzkij” (Materiale pentru istoria relaţiunilor reciproce dintre Rusia, Polonia, Moldova, Ţara Românească şi Turcia în secolele XIV – XV, Moscova, 1887, p. 44). Din aceste colecții de documente slavoneşti istorici precum Nicolae Iorga, A. D. Xenopol  şi Alexandru Papadopol Calimah au  preluat acest act şi în lucrările lor au dat termenului volost înţelesul de ţinut.  

De altminteri, Alexandru Papadopol Calimah a publicat în româneşte acest document, cu 51 de ani înaintea lui Mihai Costăchescu, în articolul Două acte vechi din revista  „Convorbiri Literare”, anul XV, nr. 5,  1 august, 1881, p. 186. Iată traducerea istoricului tecucean: „Lui Vladislav, cu mila lui Dumnezeu, strălucitului Rege al Poloniei, Lituaniei, Rusiei şi al altor multe ţeri Domn – slujbă credincioasă în tot ciasul de la Iliaş Voevod Domnul ţerii Moldovei !- Încunoştiinţăm pe Graţia Voastră că Noi cu fratele nostru Ştefan-Voevod ne-am unit şi ne-am împăcat şi vom rămâne în această pace în vecii vecinici; ear sacrei corone Polone a Graţiei Voastre vom sluji amândoi cu credinţă în veci, fără înşelăciune şi fără viclenie contra ori cărui duşman al Vostru. Deci noi am dat iubitului nostru frate Ştefan Voevod, din ţara noastră părintească stăpânire peste oraşul Chilia cu vama şi cu lacurile care atărnă de acel oraş, şi peste oraşul Vaslui şi ţinutul aternat de acel oraş, şi i-am dat stăpânire de aice peste oraşul Bârladului cu tot ţinutul şi cu morile Covurluiului, şi peste oraşul Tecuci cu tot ţinutul, şi peste Olteni. Aceste să-i fie lui, iubitului nostru frate Ştefan Voevod, uric cu toate veniturile neclintit niciodinioară, în veci pe timpul vieţii noastre. Ear cine nu ar vroi să stee în această unire şi ar strica pacea, Graţia Voastră şi ori care om bun să se scoale asupra lui şi să-l pedepsească ca pe un om vinovat şi ca pe un călcător.- Şi spre mai mare tărie noi ne-am legat între noi şi am jurat pe cinstita Cruce şi pe toţi Sfinţii, şi ne-am dat înscris între noi cu peceţile noastre. Ear cine nu se va ţine de aceasta sau va sfărma-o, unul ca acela să fie blăstemat de Dumnezeu şi de precinstita Maica lui Dumnezeu şi de cei patru Evanghelişti şi de cei doisprezece apostoli şi de cei una sută optsprezece purtători de-Dumnezeu sfinţi părinţi de la Nikea, şi să fie blăstemat de toţi sfinţii, şi să fie ca Iuda şi ca Arie, şi să aibă soarta lor şi sângele lui Christos să fie peste el şi peste copiii lui. – Şi spre mai multă putere noi am poruncit credincioasei slugei noastre lui Diniță Logofetul să scrie această carte şi să aterne de ea pecetea noastră. – Au scris Iacuş gramaticul în Suceava, la anii 6943 Septembre 1”. 

Menționăm faptul că şi în lucrările publicate de Constantin Brătescu, Teodor Bălan şi Ioan C. Filitti termenul volost a primit înţelesul de ţinut. 

Spre zilele noastre şi-au exprimat păreri sau au scris studii referitoare la organizarea administrativă a Moldovei medievale, unde au făcut aprecieri cu privire la documentul pus acum în discuție, Dumitru Ciurea, Leon Şimanschi, Adrian Macovei,  Ion T. Sion. Și aceștia, la rândul lor, au considerat că volost înseamnă ținut și nu ocol. 

Primul care a redat slavonescul volost prin românescul ocol este Gheorghe Ghibănescu în „Surete şi Izvoade”, vol. XV, Iaşi, 1926, p. 5, dar acesta a trecut practic neobservat. Cel mai des citat în lucrările de specialitate este Mihai Costăchescu cu traducerea publicată în „Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare”, Iaşi, 1932,  volumul II, p. 682-683, deși în nota de subsol precizează că: „Ocolul nu e sigur. Poate fi și ținut”.  

Un cititor neavizat se poate întreba: au dreptate cei care susţin că volost  înseamnă ţinut sau cei care îl redau cu înţelesul de ocol ? 

Pentru a afla răspunsul la această întrebare este necesar să analizăm modul în care era organizată din punct de vedere administrativ Moldova în acele timpuri, precum şi contextul politic în care a fost emis acest document. 

Gheorghe Ghibănescu era de părere că odată cu impunerea de către domnitori a dărilor, „într-o anumită întindere de pământ, după numărul satelor”, și-au făcut apariţia în aceste regiuni ţinuturile, numite „voloste” sau „derjave”. Acestea depindeau de câte un oraş sau cetate. Dumitru Ciurea, la rândul său, consideră că „ținutul include, de regulă, toate aşezările rurale aflate sub proprietate boierească sau clericală”. Pe de altă parte, ocoalele erau considerate subdiviziuni administrative ale ţinuturilor „formate din sate date în dependenţa unui oraş”.  

Sunt istorici care consideră că, la început, satele făceau parte din ocoalele târgurilor sau oraşelor şi nu aparţineau de ţinuturi, dar sursele documentare nu confirmă aceste opinii. Nici afirmaţia istoricului Constantin C. Giurescu care apreciază că  „volost, pentru perioada când s-a redactat actul, înseamnă ocol, mai târziu acest termen fiind tradus prin ţinut”, nu este susţinută documentar. Ioan C. Filitti susține că termenul de ocol apare o singură dată în documentele emise în timpul lui Ştefan cel Mare, „ocolul târgului Bacăului”, într-un document din 20 aprilie 1491, iar Dumitru Ciurea consideră că termenul de ocol apare într-un document original abia în anul 1546. Într-un act domnesc din 1630 domnitorul scrie către şoltuzul și pârgarii din Piatra în legătură cu unele sate ale mănăstirii Aron Vodă: „acele sate fost-au umblând cu ţinutul, iar acum voi le trageţi cu ocolul târgului”. Era pentru prima dată când într-un document s-a făcut distincție între ocoale și ținuturi. Lucrurile nu sunt altfel nici la 1725, când „se constată că un sat ţine de ţinutul Hârlăului şi nu de ocolul târgului Dorohoi”. 

Dumitru Ciurea susține că ocoalele de sate domnești nu au existat, cu excepția Volovățului, până la Ștefan cel Mare. Satele din apropierea târgurilor erau menționate ca atare în documente, iar la cele domnești se indică ținutul din care fac parte.  

În opinia lui Leon Șimanschi, după criza politică internă din perioada 1466-1470, Ștefan cel Mare a trecut la organizarea ocoalelor domnești pentru a-și lărgi baza socială a puterii și a dezvolta târgurile țării. Acest proces a început conform documentelor de epocă cu Piatra (1475), Vaslui (1491), Bârlad (1495), iar la date neprecizate cele ale târgurilor Tecuci, Târgu Frumos și al cetății Soroca.  Acțiunea a continuat pe tot parcursul domniei lui Ștefan cel Mare. La începutul secolului următor aproape toate cetățile și așezările urbane importante dispuneau de ocoale. Acestea au apărut treptat, deoarece pentru satele alipite unui ocol, de regulă, era nevoie de bani pentru răscumpărarea de către domnie de la foștii lor proprietari. Se consideră că spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare cele mai importante cetăți și orașe  dispuneau de ocoale domnești. Acestea înglobau aproximativ 200 de sate. 

Referitor la organizarea unităților administrativ teritoriale menționăm faptul că prima atestare documentară a unui ținut, în Moldova, prin termenul volost, a avut loc cu 27 de ani înainte de emiterea scrisorii domneşti din timpul lui Ilieş Vodă.  

Dacă trecem în revistă termenul prin care se defineşte atestarea documentară a ţinuturilor din Moldova, în perioada anterioară sau imediat următoare datei când a fost emis documentul despre care discutăm, constatăm că în majoritatea cazurilor se face prin volost şi nu prin derjava: Roman (1408), Țețina și Hmelovul (1433), Hotin (1436), Cernăuţi (1457), Cârligătura (1458), Suceava (1472),  Neamţ (1482). În cazul ţinuturilor Covurlui şi Olteni, acesta din urmă cu o existentă efemeră, lipsesc ambii termeni. Se observă, așadar, că termenul volost a fost folosit mult mai des în documente pentru desemnarea ţinuturilor, decât derjava, şi chiar cu mai mulţi ani înaintea celui din urmă.  

Faptul că în unele cazuri denumirea ţinuturilor lipseşte din documente acest lucru nu însemnă ca ele nu existau. Gheorghe Ghibănescu consideră că în aceste cazuri „moşiile se citează după ape sau ocoale, nu după ţinuturi”. Paul Negulescu face observația că în Moldova mai toate ținuturile poartă numele orașelor cele mai importante din regiune cu excepția Covurluiului, Cârligăturei și Tutovei care au luat numele cursurilor de apă care le străbat.  

Teodor Bălan arată că lipsa numelor de ţinuturi din documente s-a datorat „diacilor  de cancelarie” care, foloseau formula „în ţara noastră moldovenească” atunci când vorbeau despre locul unde se găseau moşiile, fapt care făcea greu de stabilit ţinutul. Această frază a apărut pentru prima dată într-un document din 18 noiembrie 1393, când domnitorul Roman a conferit o moșie, ulterior, ea devenit stereotipă, și numele ținuturilor au fost trecute foarte rar în documente, așa încât orientarea este mai facilă doar atunci când sunt amintite și numele râurilor sau satelor învecinate. Se mai foloseau şi expresiile „unde a fost cneaz […], jude […], vătăman”. 

Istoricul ieșean Dumitru Ciurea consideră că sensul termenilor volost și derjava este identic și echivalent cu termenul latin de district. Acesta desemna ținutul ca unitate administrativ teritorială în documentele din secolul al XV-lea. Un exemplu, în acest sens, a fost ținutul Țețina care într-un document din 13 decembrie 1433 era desemnat cu termenul volost, în documentul din 18 octombrie 1435 apare cu cel de derjava, la 23 septembrie 1436 revine la cel de volost, iar în actul din 28 februarie 1444, redactat în limba latină, apare sub numele de district (adică ținut). 

Pe baza informațiilor și argumentelor prezentate se desprinde cu claritate faptul că termenul de volost trebuie să primească înțelesul de ținut. Prin urmare, scrisoarea lui Iliaș face referire atât la orașul cât și la  ținutul Tecuci. 

Data exactă a întemeieri oraşului Tecuci nu se cunoaşte. Nicolae Iorga consideră Tecuciul „un oraş vechi, în legătură desigur cu vămile tătăreşti din vremurile lui Nogai”. Alexandru I. Gonţa susține că Tecuciul exista înainte de 1241, atunci când scrie despre negustorii lioveni aflaţi în căutarea unui drum mai scurt pentru transportul peştelui decât cel care ducea prin Chilia. Acești negustori „n-au făcut altceva decât să reînvie vechiul drum şi târgurile Vaslui, Bârlad şi Tecuci prefăcute în ruine de pustietoarea năvălire a tătarilor”. La rândul său, Petre P. Panaitescu  arată că orașele cele mai vechi, cunoscute înainte de 1430, în Moldova de Sud-Vest, sunt: Tecuci, Bârlad, Huși, Cetatea Albă și Chilia.

În consecință, chiar dacă prima atestare documentară se face prin documentul pus acum în discuție, sunt destule argumente care i-au determinat pe istoricii mai sus pomeniți să considere Tecuciul un oraș vechi și nu unul „nou format” așa cum se afirmă în unele lucrări.  

Pentru stabilirea perioadei în care a fost înființat ținutul Tecuci, ne vine în ajutor și tradiția consemnată de interpolarea lui Misail Călugărul la Letopisețul lui Grigore Ureche, referitoare la înființarea de către domnitorul Alexandru cel Bun al celui de al doilea scaun episcopal la Roman: „făcut-au ș-al doilea episcop, după mitropolit, la svînta mănăstire ce ieste în oraș în Roman și i-au dat eparhia o parte din ținuturi de suptu munte den gios”.  

Ținuturile ce aparțineau de Episopia Romanului au fost menționate de Axinte Uricariul în „Cronica paralelă a Țării Românești  și a Moldovei”: Romanul, Bacăul, Putna, Tecuciul, Covurluiul, Tutova, Vasluiul.  

Părintele Scarlat Porcescu consideră că Episcopia Romanului a fost înființată de Alexandru cel Bun în perioada 1408 – 1413. Această opinie este împărtășită de marea majoritate a specialiștilor. Sunt unii istorici care susțin că anul apariției Eparhiei sau Mitropoliei Romanului a fost 1436. După părerea noastră, în anul 1436, după ce Moldova a fost împărțită între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, a avut loc schimbarea statutului  Eparhiei Romanului de la cel de Episcopie la cel de Mitropolie. 

Acest fapt este arătat de un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara – Florența, datat 30 iulie 1437, în care sunt menționați cei doi delegați ai Bisericii Ortodoxe din Moldova: Damian al Sucevei și protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei (de Jos), adică a Episcopiei de Roman, devenită acum Mitropolie.  Aceasta a existat, probabil, până în decembrie 1442, când Ștefan l-a ucis pe Iliaș și a rămas unicul domnitor. În unele hrisoave de după această dată Episcopia de Roman  mai este numită Mitropolie, dar asta nu înseamnă că ea mai păstra acest statut și în realitate. Menționăm faptul că ținutul Tecuci s-a aflat sub jurisdicția canonică a Mitropoliei  de Roman. 

În concluzie, scrisoarea domnească din 1 septembrie 1435 atestă documentar atât orașul cât și ținutul Tecuci. Deși nu se cunoaște data exactă a întemeierii Tecuciului,  în stadiul actual al cercetărilor, sunt destule informații și argumente care ne fac să considerăm  că orașul este mult mai vechi, probabil, anterior constituirii statului feudal Moldova. Ulterior orașul Tecuci a devenit centrul administrativ al ținutului cu același nume, înființat, probabil, în perioada 1408-1413. 

 Daniel Bradea