În sfârșit, România pare că s-a trezit din somnul patologic în care s-a complăcut decenii și chiar secole. Refuzul admiterii noastre în spațiul Schengen închide o practică veche a Austriei la adresa României și a românilor. Țara care a profitat cel mai mult de haosul românesc postdecembrist, țara care a bărbierit Carpații, au făcut cele mai profitabile afaceri și a contribuit cel mai mult la prăbușirea economiei românești, tocmai ea, care avea toate motivele să fie avocata noastră, s-a împotrivit accederii noastre în spațiul Schengen.  

Sigur, vinovați sunt și politicienii români care – se afirmă tot mai frecvent în toată media românească – de dragul unor comisioane oneroase, mai mari chiar decât prețul oficial de vânzare, au subscris la devalizarea țării. Nu dă nimănui de gândit faptul că nimeni, dintre cei ce au semnat actele păguboase cu firmele austriece nu suflă un cuvânt? Toată țara e revoltată, se zbuciumă, se consternează, numai politicienii trădători de țară tac mâlc. Nu surprinde pe mimeni faptul că nici acum, când țara arde, nu se fac  publice documentele privatizării? 

Dar problema umilirii românilor de statul austriac și de instituțiile ei este veche. Nu e prima dată când România este pusă într-o situație umilitoare de către autoritățile austriece. Amintesc că în iunie 1883, când a fost dezvelită statuia lui Ștefan cel Mare la Iași, în prezența Regelui Carol I, ministrul Petre Grădișteanu a amintit Majestății Sale că din coroana sa lipsesc câteva pietre prețioase – aluzie clară la Transilvania, Bucovina și Basarabia aflate încă sub dominație străină. Guvernul austriac s-a supărat așa de rău încât a amenințat guvernul român cu ruperea relațiilor politice, iar bietul Grădișteanu a trebuit să meargă la Viena, să-și ceară iertare, să motiveze că l-a luat gura  aiurea și să-și recuze public vorbele. 

Și mai amintesc că în ziua de 28 iunie 1883, zi neagră în calendarul culturii românești, când mintea celui mai lucid dintre români, Mihai Eminescu, a intrat în întuneric, în timp ce poetul se bălăcea în baia Mitrașevschi, poliția austriacă descindea în forță la sediul Societății Carpații, care avea ca program, printre altele, eliberarea Transilvaniei și refacerea Regatului Dacic. Societatea era într-adevăr, penetrată de iscoade austriece, dar poetul nu avea de unde să știe acest lucru. Dacă poetul ar fi ascultat de sfatul lui Maiorescu să treacă negreșit pe la sediul societății (îi dăduse chiar bani pentru trăsură), probabil ar fi fost arestat. S-a salvat, așadar, datorită întârzierii lui în binefăcătoarea baie în acea zi extrem de călduroasă. Ceea ce a urmat se cunoaște, de la baie va fi pus în cămașă de forță și internat în sanatoriul dr. Șuțu.  

Am amintit aici doar două secvențe din cele multe în care România a fost pusă în situații delicate. Dar cine cercetează istoria se va convinge ușor că numărul acestor situații umilitoare este mult mai mare. Cam târziu, dar e bine că ne-am trezit. 

Ionel Necula