Cred că era prin septembrie 1998. Căldură mare Din bitumul încins al asfaltului Capitalei se ridica un aer înecăcios și toxic care îngreuna respirația. Totuși străzile erau animate, lumea se mișca, nu se descuraja de caniculă.
Venisem cu ceva treburi în București, călătorisem ca de obicei noaptea, să încep ziua de muncă de la primele ore, terminasem repede și, în timpul ce-l mai aveam la dispoziție, mă îndreptam spre Biblioteca Academiei să xeroxez niște documente pentru un material ce-l aveam în procesare.
Se făcuse, cred, ora 11 și valuri mari de căldură începuse deja să inunde străzile Bucureștiului anunțând încă o zi toridă, cu artezienele deschise și cu ștrandurile supraaglomerate. Mergeam singur și anonim pe Calea Victoriei, total neatent la lumea cu care mă intersectam. Eram în dreptul Palatului Regal când aud că mă strigă cineva:
– Ion, chiar nu mă recunoști? Tocmai mă gândeam c-ar fi bine să întâlnesc pe cineva din Tecuci. Am atâtea să vă reproșez, nimeni nu mă solicită, nu-mi dă vreo atenție, n-am locuință, nu pot să-mi aduc familia de la Chișinău și mă simt izolată și inutilă. Era Leonida Lari și turuia ca un flex uitat în priză. Ne intersectasem, dar îngândurat cum eram n-o observasem și ea s-a întors după mine.
– Dar, Leonida, ai dreptul la locuință de serviciu, ai răbdare, se vor rezolva toate, de ce nu pui toate aceste probleme în cadrul grupului parlamentar țărănist, care este destul de puternic și chiar mi-ar pare bine să te știu activă și cu inițiative în cadrul acestui grup parlamentar.
De fapt, o înțelegeam. La sediul partidului condus de Corneliu Coposu existau mulți trepăduși, cei mai mulți, de nu cumva toți, trecuți prin lagărele comuniste, intelectuali de bună factură, politicieni cu trecut impresionant, dar decrepiți, înfeudați unui trecut expirat, nevolnici în înțelegerea noilor imperative. Leonida Lari trecea drept o luptătoare, în Chișinău, făcuse dovada unui curaj vecin cu nebunia, editase o publicație în grafie latină – prima de după război și milita activ pentru revenirea Moldovei la trunchiul din care-a fost dislocată, prin înțelegerea celor doi dictatori – de dreapta și de stânga.
Ca deputată pe listele PNȚCD-lui, n-a mai arătat vigoarea și zelul cu care ne impresionase în stânga Prutului. Poate și pentru că n-a fost implicată mai mult în morișca parlamentară, nu i s-a sugerat să facă interpelări, să fi cerut cuvântul în dezbaterile din plen și să ia atitudine. Interesată mai mult de probleme personale, fără să-și dea seama s-a însingurat și s-a detașat de grupul parlamentarilor țărănist. Nu s-a găsit nimeni să se zbată pentru ea, să intervină la autoritățile, în mare parte moștenite de la vechiul regim iliescian și s-o ajute în rezolvarea problemelor sale. Probabil, nici n-ar fi găsit înțelegere, dar nimeni n-a încercat.
Nimeni e un fel de a zice, pentru că pe locul rămas gol, prin neimplicarea țărăniștilor, și-a găsit înțelegere la Corneliu Vadim Tudor și la Adrian Păunescu. Acolo unde țărăniștilor le-ar fi trebuit zile întregi de alergătură și de zbatere, cei doi îi rezolvau problemele printr-un simplu telefon. Deja poeta începuse să-i curteze dedicându-le poezii fraternale – și fratelui Corneliu Vadim Tudor și fratelui Adrian Păunescu, ceea ce a indus printre țărăniști o și mai mare dezamăgire.
Convinsă că țărăniștii n-o va mai propune pentru un nou mandat, a trecut, cu arme și bagale în barca lui Vadim Tudor care chiar i-a asigurat un nou mandat de deputat. Dar toate acestea se vor derula mai târziu, acum, când ne-am întâlnit în fața Palatului Regal, era deputată în Parlamentul României și încerca să se rostuiască cât mai confortabil în balcanicul București.
Am intrat în Grădina Uniunii Scriitorilor pentru o cafea prelungită până târziu. La plecare, m-a luat de mână și-am flanat pe străzi. Ne-am oprit în fața unei vile cochete.
– Știi cine locuiește aici?
– Habar nu am
– Ai să vezi. Hai să intrăm.
În holul destul de spațios am recunoscut-o imediat pe Ecaterina Oproiu în trening pregătind un număr nou al revistei Cinema de care răspundea. E posibil să fi fost vorba de altă revistă, pentru că atunci, imediat după Revoluție, apăruse o sumedenie de publicații noi și multe din ele și-ar fi dorit să beneficieze de colaborarea celei care a scris „Nu sunt Turnul Eiffel”. Familia Costin Murgescu cedase Leonidei Lari o cămăruță sus la etaj, mobilată foarte sumar cu dormeză, masă și scaun, unde a și urcat imediat lăsându-mă în compania Ecaterinei Oproiu. Era numită de curând în Consiliul Audiovizual și toată discuția s-a purtat pe această temă. De curând, fusese numită, dacă-mi aduc bine aminte, de Ion Iliescu și știu că am vorbit mult despre răspunderea ce plana asupra sa. Noi pe dvs. vă urmărim, i-am spus, și de la dvs. așteptăm o așezare a mass mediei românești pe direcția funcției de secretar particular al omului simplu. Dacă am dispune de resursele necesare, ne-am angaja fiecare câte un secretar particular care să ne informeze zilnic cu ceea ce se întâmplă în țară și în lume, dar nu avem această posibilitate și stăm cu ochii pe televizor. Radioul, dar mai cu seamă televizorul acoperă, sau trebuie să acopere, funcția de consilier și de secretar particular al fiecăruia dintre noi.
Voia să realizeze niște pagini de revistă color și, cum mă lovisem și eu de imensele dificultăți întâmpinate când editam ziarul local, am încercat să intervin cu câteva sugestii. Cunoștea tehnica, chiar mai bine decât mine, dar mă asculta cu atenție și interes. Când a coborât Leonida să mă ia sus în cămăruța ei, aproape că terminasem treaba.
Și a fost seară, canicula se mai potolise, și a fost o zi plină de surprize, de suspans și de discuții profilactice.
Ionel Necula
