Vasile Ghica: „Pentru mine examenul major este cel din fața cititorilor”

 

Interviu de Rodica Lăzărescu – Partea întâi 

  

„Doamne, ce sat și ce oameni! Un adevărat Macondo marquezian!” 

  

– Aţi văzut lumina zilei (sau a nopţii, nu ştiu ora naşterii!) într-o zi mare – 8 noiembrie – sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, dar într-un an plin de evenimente dramatice pentru România (să ne amintim câteva: marile pierderi teritoriale; instaurarea dictaturii militaro-legionare; asasinatele comise de legionari; cutremurul devastator – 7,4  grade pe scara Richter – taman la câteva zile după venirea dvs. pe lume. Ceva din dramatismul acestei perioade s-o fi imprimat în ADN-ul dvs. artistic? 

– Da, destinul mi-a hărăzit, la intrarea mea în lume, o încărcătură teribilă de evenimente. De fapt, sunt născut pe 2 noiembrie, nu pe spectaculosul 8. Pentru că mortalitatea infantilă făcea ravagii, singurele leacuri fiind buruienile, exista obiceiul ca înscrierea la Primărie să se facă ceva mai târziu, ca să nu mâzgălească registrele degeaba. 

Apoi, mi-a povestit mama că la marele cutremur din 10 noiembrie era cu mine în brațe, pentru că plângeam, fără pauză de masă și de somn. A ieșit repede în curte cu mine. În urma ei, tocul ușii s-a înclinat, dar au ieșit cu bine și ceilalți. 

Despre Diktatul de la Viena am aflat, evident, târziu. Am avut permanent o admirație deosebită față de Mihail Manoilescu, chiar înainte de a ști că este tecucean. Fiind ministru de Externe, a fost trimis la Palatul Belvedere să semneze respectivul tratat. Când i s-a pus în față harta ciopârțită a României, a leșinat. Să vedeți cât de mică este lumea. Când am ajuns tânăr profesor la Școala nr. 4 din Tecuci (prima școală de băieți din oraș, înființată în 1842), am aflat că în maghernița din curte, unde locuia îngrijitoarea școlii, s-a născut și a copilărit marele economist și diplomat de mai târziu. Era fiul învățătorului care într-o duminică de vară s-a dus cu familia (soția și cei trei băieți) să facă baie în apa Bârladului din apropiere. O mică neatenție și dascălul s-a înecat. Chinul de pe lume. Mihail a făcut o școală de meserii, dar, până la urmă, a ajuns o personalitate marcantă. Politica i-a scurtat însă viața. A murit la Sighet, în 1950, la numai 59 de ani. Cu doar 15 ani în urmă, Guvernul Braziliei a trimis o depeșă de mulțumire românilor. Și-au salvat economia de la faliment, aplicând Teoria protecționistă a marelui tecucean. Pe noi nu ne interesează această teorie pentru că nu mai avem ce să protejăm. 

– Am scăpat de-o grijă, cum s-ar zice! 

– Cam aşa. Dar să ne întoarcem la întunecata mea copilărie. Nu aveam nici 4 ani, când Gică, fratele mai mare (avea 12 ani), a fost lovit de o mașină sovietică eliberatoare. Eram cu cele trei surori în curte, când l-au adus părinții cu căruța. Mama își rupea hainele și își smulgea părul din cap. Mai târziu, am asemuit-o cu celebrul Strigăt al lui Munch, când zeul automobil ne-a răpit-o și pe Ileana, studentă în ultimul an la Stomatologie. Cobora din tren. A venit un vitezoman, a spulberat bariera și a strivit-o de scara vagonului. Dar ne-am îndepărtat iar de copilărie. Țin minte că la bunicii paterni se afla un soi de comandament german. Noi, copiii, ne făceam de lucru des pe acolo, pentru că ne dădeau ciocolată. Nu după multă vreme au venit și rușii. Ei ne-au răscolit casa peste tot, până când au găsit butoiul cu vin. Au tras cu puștile în el și se așezau repede, ca purceii la burta scroafei, până când cădeau beți turtă. Seara târziu, au scos mobila din casă, au așternut paie și s-au culcat pe lut, ca sardelele. Abia mai târziu am aflat de ce femeile dormeau în pod. În Germania au comis peste două milioane de violuri. Îmi mai amintesc de preșurile puse noaptea în geamuri, ca să nu ne zărească aviația germană. Eu mă furișam, uneori, pe prispă și mă uitam fascinat cum bombele spintecau cerul. Acelea au fost jocurile de artificii ale copilăriei mele. A venit seceta cumplită din 1946. Ca să nu moară de foame, vreo două sute de copii au fost duși în Oltenia. A început lupta împotriva chiaburilor. Pe o listă figura și familia noastră. Speriat la culme (eram în clasa a șasea), am încropit o scrisoare către Gheorghiu-Dej. Colegul de bancă mi-a rupt, pe furiș, foile din caiet și i le-a dat vecinului, care era șeful comuniștilor din sat. Seara, a venit la noi soția acestuia care era învățătoare. S-a dus cu tata și au discutat în fundul grădinii. Mă așteptam la ce era mai rău. Eram în pragul sinuciderii. M-am culcat, fără să mai mănânc. Tata nu mi-a zis nimic. După câtva timp, am aflat că familia noastră dispăruse de pe lista blestemată. Le-a fost teamă, probabil, că am o relație specială cu șeful statului. Ajuns la liceu, am fost exmatriculat, pentru că nu plătisem taxa. Am plecat repede acasă. Tata era concentrat pentru șase luni la muncă forțată, mama nu avea niciun ban. Aveau vin și țuică, dar vânzarea era monopol de stat. A luat o damigeană cu 20 de litri de țuică și am plecat pe cărarea care trecea prin râpă, ca să nu ne vadă milițienii. Eu eram firav, nici nu puteam să o mișc. La ieșirea din râpă, mamei i s-a făcut rău. Se tăvălea de durere. După câtva vreme și-a revenit. Am parcurs cei trei kilometri până la gară și am plecat la Bârlad. O femeie, originară din satul nostru, vindea clandestin băuturi alcoolice. Am plătit o parte din taxă și m-au reprimit. Am ieșit din copilărie speriat, timid și îngândurat precoce. 

  

„Am dus pe tălpi în lume nostalgia pământului natal” 

  

– Acelea au fost timpurile… Dar spaţiul natal v-a amprentat în vreun fel? Poate ceva din spiritul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt despre care se zice că ar fi ridicat aici una dintre multele sale biserici şi mănăstiri. 

– Mă autocitez spunând că am dus pe tălpi în lume nostalgia pământului natal. Îl am permanent în suflet. Cât despre Marele Ștefan, am convingerea că merită să i se ridice câte un monument în fiecare așezare românească. Regele Carol I spunea la un moment aniversar: „Puteți voi, românii, să vă dați peste cap cât doriți, dar un alt om de valoarea lui nu veți mai avea nici peste o mie de ani”. 

Între Priponești și sătucul Liești, se afla, pe vremea copilăriei mele, un schit în paragină, numit Dodănești. Oamenii spuneau că ar fi vorba despre o ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Negăsind nicio confirmare documentară, am acceptat explicația conform căreia legendele vechi legau numele voievodului de mai toate ruinele din Moldova. Recent, un istoric mi-a spus că schitul cu pricina ar fi fost ridicat de spătarul Liescu, în secolul al XVII-lea. Dacă dvs. aveți alte informații, noi, priponeștenii, am fi foarte bucuroși să intrăm în posesia lor. 

– Din păcate, n-am! M-am luat şi eu după gura lumii! Dar ştiţi cum e cu fumul şi cu focul… 

– În ceea ce îi privește pe tecuceni, lucrurile sunt grave. Cronicarul Grigore Ureche spune că Ștefan a supravegheat trei zile și trei nopți, de pe Movila cea mare a Tecuciului, retragerea turcilor peste Siret, după luptele de la Vaslui. În 2004, primarul urbei a dispus realizarea unui bust uriaș (trei tone de bronz), dar, nemaifiind lăsat să candideze, a aruncat bustul într-un garaj, unde se odihnește și astăzi. Numai jumătate de oră de s-ar scula Măritul… 

– De ce să-l deranjăm pe Măritul?! Ar fi suficient să se scoale tecucenii… Fiindcă am ajuns în satul natal, daţi-mi voie să vă citez: „Din copilărie rămân icoane, nu amintiri”. Care sunt icoanele ce v-au marcat copilăria? 

 – O icoană este întregul sat cu priveliștile și cu minunații oameni din anii copilăriei mele. Nu există zi în care să nu-mi plimb gândurile pe acolo. Icoane au  rămas, evident, părinții, frații și surorile despre care aș avea foarte multe de spus. Dar și: bunicul patern (care mă îndemna mereu să nu trag la lucru prost, idee existentă și în teatrul contemporanului său, marele Cehov); învățătorul Gh. Filichi (care mi-a deschis ochii spre frumusețile literaturii), prietenul Neculai (ca să nu mă despart de el, m-am dus la școală la numai șase ani, încălcând legile țării); verișorii mei Relica și Ioan Tasie (care au scris schițe monografice pentru școală și, respectiv, pentru sat), Tanța, prima mea iubire (care a mâncat o chelfăneală de la mama ei, întrucât, călcând rufe, a ars o bluză, uitându-se la poza mea de alături); lăutarii din Toflea (de care nu mă despărțeam nicio clipă la nunți și hore); preotul Pricopescu (autentic tenor de operă și orator din stirpea spirituală a marelui N. Iorga); unchiul Răscol, șef de abator care, în timpul prohibiției ceaușiste, transporta carne pentru nunți și alte paranghelii în sicrie), unchiul Miluță (care ofta la necaz: „Viața asta seamănă cu părul din anus: e scurtă și plină de rahat” sau „Când e să ai ghinion și făcând dragoste, dai de un cui”. (Aici ar merge pe șleau? n.a.) Doamne, ce sat și ce oameni! Un adevărat Macondo marquezian! 

– O copilărie gen „la cireşe” ori „pupăza din tei”? 

– Încercări de tot felul am avut destule. Pe la patru ani, am spart, din neatenție, o cană foarte frumoasă din porțelan. Am vrut să mă sinucid. Am alergat la closet, dar orificiul era prea mic. La ghizdele fântânii nu ajungeam. În timp ce căutam disperat altă soluție, o soră mai mare a alertat-o pe mama. Cam tot atunci, băiatul unui vecin a găsit o grenadă. S-a urcat pe gard și a bătut în ea cu o piatră. O schijă mi-a șters puțin obrazul și s-a înfipt adânc într-un copac. 

  

„România postcomunistă seamănă cu un azil psihiatric condus de pacienții lui” 

  

– Sunteţi „coleg” cu nume celebre din două sfere de activitate – politică şi artistică:  de la Regele Mihai la de Gaulle şi Indira Gandhi, ori de la Corneliu Baba la Picasso, Rodin, Camus, Dostoievski, Richard Burton ş.a. Să nu uit a preciza: colegi de… zodie! Din galeria astrală a Scorpionului domnia voastră ilustraţi latura artistică. Nu v-a tras aţa (cum se zice) spre politică? 

– Referitor la tentațiile politice, permiteți-mi să mă reîntorc la copilărie. Într-o seară, tata a venit de la câmp, ca de obicei, foarte obosit. Fiindcă mămăliga nu era gata, a luat în mână ziarul „Scânteia”. A citit puțin, l-a scuipat zdravăn, l-a mototolit și l-a băgat în sobă. A fost prima polemică politică la care am asistat și care m-a marcat toată viața. Cu mintea mea de atunci și cu cea coaptă de mai târziu, am înțeles că pe semeni, dar mai ales pe politicieni, trebuie să-i judeci numai după fapte. De aceea, nici Gheorghiu-Dej în 1964, nici Ceaușescu în 1968 nu au putut să mă convingă că socialismul poate fi reformat ca lumea. De politică am încercat să mă țin departe, amintindu-mi sfatul bunicului: „Să te ferești de politică și de sifilis”. Dar în comunism, dacă te fereai mai tare, erai considerat dușman. Așa că am fost și eu unul dintre cei patru milioane de membri. Am trăit acea epocă zăludă, de la un capăt la altul, cu speranța că voi apuca să trăiesc, măcar câteva luni, într-un stat cu adevărat democratic. Au trecut aproape 31 de ani și sunt total dezamăgit și revoltat. S-a distrus economia, trăim din împrumuturi, 4-5 milioane de oameni și-au luat lumea în cap, aproape toate resursele naturale sunt concesionate străinilor, am cedat teritorii în timp de pace, am făcut harcea-parcea educația, cultura, sănătatea etc. Se practică un clientelism grețos, uitându-se că, în perioadele grele, numai meritocrația ne-a salvat. Nu mai vorbesc despre politică, pentru că mă tem să nu visez urât la noapte. Vă citez totuşi o zicere lămuritoare: „România postcomunistă seamănă cu un azil psihiatric condus de pacienții lui”. 

  

„Un epigramist local” 

  

– Că tot vorbim de zodie, se ştie că scorpionul nu se poate abţine (vezi povestioara cu broasca) şi că înţepătura lui e plină de venin. Să fi fost datul astral decisiv în predilecţia dumneavoastră pentru aforism (deşi epigrama ar fi fost şi mai adecvată)? 

– După ce mi-am luat rămas-bun de la celelalte specii literare, mă oprisem la epigramă. Am frecventat, cu intermitențe, Clubul „Cincinat Pavelescu” din București, am făcut un recital, la Tecuci, cu renumiții Mircea Trifu, Al. Clenciu, N. Ghițescu, Constant Petrescu ş.a. Mi-au apărut grupaje de epigrame în câteva antologii ale Clubului. Recenzându-le în revista „România literară”, Șerban Cioculescu a reprodus aproape toate textele mele. Dar, din întâmplare, am citit un articol, unde cronicarul unei manifestări făcea precizarea că a participat și un „epigramist local”. Sintagma aceasta m-a tulburat. Da, mi-am zis, această specie nu-ți oferă posibilitatea să te desfășori  tematic. Apoi, trebuie să înțepi. Pe cine? Atunci nu puteai să-i critici decât pe frizeri, ospătari. Da, a strălucit Păstorel, dar a ajuns la zdup. Nu am mai scris epigrame, dar citesc volumele care apar. Un membru al acestei secte îmi spunea că e cel mai tare, pentru că a publicat 6580 de epigrame. Da, domnule, i-am zis, l-ai făcut zob pe Cincinat! El nu a scris decât vreo sută. După ce mi-au căzut în mână aforismele lui Stanislav J. Leç, nu am mai scris nicio epigramă. 

– Vai, domnule Vasile Ghica, chiar nu ştiţi că, mai nou, cantitatea este confundată cu valoarea!? Mă mir şi eu…