Cinculeștii o familie cât un crâmpei de istorie*

 

Exista mai demult, în toate localitățile țării, câteva familii mai răsărite, cu ceva stare,  cu notorietate, cu dragoste de țară, de popor și cu odrasle ținute pe la înalte școli de formare intelectuală. Aceste familii dădeau tonul și direcționau viața publică a satelor și târgurilor românești.  În condițiile în care prezența salonului elevat cu maniere alese și reguli de ordin spiritual era o raritate, aceste familii serveau ca model de comportament și de viață civilizată pentru populație. La ele găsea țăranul român înțelegere și ajutor când se-ntâmpla să fie lovit de un necaz. Tot aceste familii mai împlinite material deschideau listele de subscripții atunci când țara era în război, sau când școala ori biserica reclama ajutor. 

Preliminarii. Departe de a se purta ca niște dușmani de clasă vechii boieri au fost legați de obște, de comunitate, de problemele ei și se implicau efectiv în asanarea situațiilor vitrege. Chiar și în epoca modernă boierimea română păstra încă unele precepte medievale, când răspundea în fața Domnitorului cu capul pe butuc dacă nu se purta cu dreptate față de țărani, dacă le călca proprietățile, dacă nu strângea birurile sau dacă nu aduna feciori pentru oaste. Nu era de fel confortabil să fii boier în Țările Române. Istoria multor localități românești este brăzdată de prezența acestor familii de boieri, care le-a fertilizat devenirea în timp, în concordanță cu cerințele epocii și în competiție cu alte localități megieșe.   

Sigur, ulterior, în vremea nefastelor decenii de guvernare comunistă i-am făcut dușmani ai poporului și exploatatori nemiloși, de n-a mai rămas nimic din boierul legat de glie, care se consulta seara, la sfârșitul unei zile de trudnicie cu țăranii pe prispa conacului, puneau țara la cale și stabileau împreună ce urmează de făcut în ziua următoare.  

N-a mai rămas nimic din filantropia boierului care se interesa de soarta fiecărei familii de pe moșia sa, a copiilor, încuraja școlirea lor și nu ezita să ofere burse de studii celor ce se dovedeau merituoși și cu dragoste de carte. Le-am naționalizat averile, i-am supus la tot felul de vexațiuni și-am umplut închisorile cu ei, am făcut tot ce trebuie pentru ca satele și târgurile românești să rămână fără aceste coloane de rezistență, fără repere providențiale și modele de urmat.  

Unde sunt petrecerile de altădată, când țara era brăzdată de mulțimea trăsurilor aflate în cursă spre conacul boierului ce găzduia reuniunea? La Pechea, la Corod, la Mânjina, Nicorești, dar și în vitregita Basarabie, la Cahul sau la Ismail, rădvanele boierești, de cum se instala toamna și se termina recoltatul, se puneau în mișcare și se sileau să răspundă invitațiilor venite, uneori de la mari depărtări. Marile familii boierești își urcau coconii și domnițele în rădvane luxoase și se foloseau de împrejurare pentru a le facilita tinerilor cunoașterea între ei și înfiriparea de idile amoroase. Înfășurați în blănuri scumpe își lăsau caii în seama slujitorilor și se grăbeau să primească urările de bun venit din partea gazdelor aflate deja în capul scărilor. Cei tineri treceau în sala de dans, doamnele în iatacuri pentru ceaiuri și dulcețuri, iar bărbații, în salonul luminat a giorno  de petromaxuri puternice puneau țara la cale. Începea petrecerea, care se  putea prelungi chiar mai multe zile.  

Care boier nu-și arăta recunoștința față de țăranii de pe moșia sa, nu stolea uneori sărăcimea cu mese dispuse în curtea conacului, nu ajuta pe cei aflați în nevoie, sau pe tinerii căsătoriți în întemeierea unei gospodării? Știau, desigur, că averea dobândită se datorează în mare parte acestor mâini lucrătoare și răspundeau la rândul lor prin recunoașteri publice, prin acte de filantropie și danii generoase. Nămolul acesta de avere, spunea Costache Conachi în testamentul său, l-am agonisit… datorită mâinilor lucrătoare care au fost și sunt pururea sătenii moldoveni și robii țigani, de la dânșii trebuie să și încep împărtășirea mulțămitelor și a bunei (re)cunoașteri. (Documente, Editura Minerva, București, 1973, p. 25).    

Așadar, evoluția oricărei localități este legată de prezența boierimii locale și orice istorie a locului trebuie să sublinieze apăsat acest aspect. De aici, de la această recunoaștere imperativă trebuie să înceapă orice studiu de istorie locală și orice tentativă de monografiere. Putem spune că o localitate care și-a monografiat boierimea locului, aristocrația care i-a vitaminizat evoluția istorică, a realizat deja un crâmpei din monografia locului. 

Istoria în haine duminicale. De bună seamă, familia Cincu chiar merita acest tratament monografic și-i de mirare că s-a împlinit așa de târziu. Prea a fost legată, prin multe fire ombilicale (politice, sociale și culturale), de destinul acestei localități ca să nu trezească un interes catalitic printre istoricii locului. Păcat că din mulțimea profesorilor de istorie care au funcționat și funcționează în acest oraș (mulți dintre ei cu pretenții și bine așezați în grade didactice și-n percepția publică) niciunul nu s-a încumetat la un astfel de travaliu desfășurat. Din nefericire, familia Cinculeștilor n-a constituit o ispită monografică pentru cărturarii locului, mai vechi și mai noi,  și a rămas s-o înfăptuiască Daniel Bradea care a dat deja destule semne de seriozitate și probitate intelectuală. 

Istoricul Daniel Bradea a avut această cutezanță. Nu urmărește nici recunoașteri, nici laude și nici grade didactice. La ce i-ar folosi când toate cele zece cărți publicate până în prezent pot constitui tot atâtea teze de doctorat?   

Cărțile lui Daniel Bradea sunt menite să bucure lectura oricărui cititor. Cu o condiție, să fie citite cu smerenie, cu pasiune și cu o curiozitate intelectuală neostoită în zile duminicale, după ce preotul și-a încheiat predica din fața altarului, iar cititorul și-a luat obișnuita cuminecătură.           

Cinculeștii – o familie de ctitori. Cine citește cartea lui Daniel Bradea înțelege și această îndelungată reticență de a aborda monografic devenirea în timp și-n istorie a acestei familii tecucene. Nu este o familie prea veche, cum ar fi cea a Cantacuzinilor, Conăcheștilor sau a Costăcheștilor. Ea apare în documente de arhivă odată cu numele serdarului Tudoran Cincu devenit ulterior administrator al familiei Conachi, ctitorul Bisericii Sf. Ioan Botezătorul, în interiorul căreia se află și cripta familiei. Cândva, pe peretele dinspre intrare se aflau sub formă de medalioane votive și efigiile ctitorilor Tudoran și Smaranda Cincu, executate de rafinatul pictor Dimitrie Hârlescu, rășluite din păcate cu ocazia noului veșmânt pictural al bisericii.  

 Dar cel care va da strălucire familiei Cincu, prin implicarea activă în viața comunității (tecucene, subl. n) a fost Anton Cincu, intrat în politică la doar 25 de ani fiind în mai multe rânduri reprezentantul ținutului tecucean în Parlamentul României. Cum era de așteptat, apetitul pentru politica partidului conservator, al cărui lider era Gh. Cantacuzino a rămas o constantă a fraților Cincu (Nestor, Teodor și Nicolae), dar nici sora lor, Maria Cincu, ca soție a cunoscutului fruntaș socialist C. Mille nu va rămâne imună la astfel de tentații. Ea va fi cea care și-a vândut o parte din proprietățile moștenite  pentru a procura suma necesară editării, de către soțul său, a ziarului „Dimineața”. 

O noutate pentru multă lume o reprezintă medalionul consacrat lui Anton (Tony)  Cincu, fiul lui Nestor Cincu și a Mariei (Mouka, născută Apostoleanu) Cincu, cel care a supraviețuit vremuirii și a îndurat toate nebuniile comuniste din anii dictaturii proletare. 

Cea de a unsprezecea carte a bunului meu prieten Daniel Bradea are darul Meșterului Manole, le întrece pe toate, așa cum Manole își întrecea în arta construcției pe toți cei nouă meșteri pe care-i avea în echipă și cu care era în competiție.  

Daniel Bradea, fiind singurul istoric al locului, cu har și dispus la un travaliu mistuitor, nu are cu cine să intre în competiție și atunci se raportează la sine și încearcă să se depășească. De la o ispravă livrescă la alta istoricul nostru se dovedește mai împlinit, mai interesant și mai dispus pentru lucru bine cercetat și bine zidit cărturărește. Sunt convins că ori de câte ori se va vorbi despre devenirea Tecuciului se va aminti și numele lui, care, prin lucrările sale, i-a conferit un pașaport pentru trecerea în timp, în istorie și în eternitate.       

Cele unsprezece cărți publicate până în prezent (toate decupate din istoria locului) sunt tot atâtea borne referențiale  așezate la temelia viitoarei monografii a Tecuciului. Nu știm cine și când o va împlini, dar n-am nici o îndoială că lucrările lui Daniel Bradea vor constitui principalele referințe bibliografice. A dat atâtea semne de competență și productivitate că și mierloiul din stejarul bătrân a răgușit salutându-i fiecare nouă apariție editorială.  

Știu că dintre cei ce se ostenesc asupra lucrului scris Daniel Bradea este cel mai căutat și mai citit autor din Tecuci. Știu că-l citesc cu interes și-l apreciază cu asupra de măsură pentru caligrafia intelectuală cu care își argumentează cărțile de istorie. Pentru ei, pentru buna credință cu care așteaptă isprăvile tale livrești merită, Daniel Bradea, să continui și să aduci în lumină alte momente nebuloase din devenirea spiritului tecucean. Restul, un rest care se lăbărțează peste toată zariștea prezentului, e tăcere. 

 

Ionel Necula 

 

(* Daniel Bradea, POVEȘTI DESPRE CINCULEȘTI, Editura Pim Iași, 2023, 

ISBN 978-606-13-7495-3)