Continuăm călătoria prin „Tecuciul de altădată”, însă de această dată ne propunem să îl prezentăm prin prisma relatărilor presei din perioada comunistă. 

În țara noastră, tradiția orală abundă în nenumărate legende ce privesc înființarea orașelor. Eroi precum regi, cavaleri, coloniști sau ciobani sunt protagoniștii acestor povești, create cu grijă pentru a explora și a îmbrăca în mister originile fiecărui oraș. Dar există și excepții, printre care se numără și orașul Tecuci, căruia, după cum arăta Sofia Scorțaru, „secolele au uitat să-i ofere la naștere o legendă care să-l individualizeze în călătoria sa prin timp”. Astfel, Tecuciul rămâne lipsit de acea poveste captivantă care să-i dea identitate și să-i păstreze tinerețea în memoria colectivă, lăsându-l într-o bătrânețe uitată de timp. 

Gheorghe Mihail, în articolul  intitulat „Altfel arată acum orașul”, publicat în iulie 1964  în ziarul „Viața Nouă”, menționează că „despre trecutul îndepărtat al orașului Tecuci sunt puține știri”, iar „primul document care atestă în mod sigur existența Tecuciului datează din septembrie 1435”. Orașul este menționat și în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir, unde este descris ca „un târg mic, fără ziduri și sărăcăcios”. În scrieri ulterioare este adesea amintit ca „un târg de margine”. 

În „Viața Nouă” din  13 februarie 1969, Aurel Florea face și el o incursiune în trecutul Tecuciul, menționând că acesta era un târg scăldat de apele Bârladului și Tecucelului, care puneau în mișcare pietrele morilor înșirate de-a lungul râurilor, și își exercita influența economică și social-politică asupra ocolului, adică asupra multor sate din împrejurimi. Un cronicar anonim relatează că în jurul târgului, de la „capătul țării”, se plimbau în voie cirezile de vite.   

Era de așteptat ca, în decursul anilor, documentele să ateste înflorirea economică a localității, dar nu s-a întâmplat așa. Prădăciunile năvălitorilor, inundațiile și incendiile, care au distrus orașul de mai multe ori până la temelii, au încetinit nivelul de dezvoltare economică și socială. Fapt demonstrat și de faptul că în decursul a două secole, populația orașului a crescut de la 4 000 locuitori (la jumătatea secolului XVII) la 7 525 locuitori în 1864.  

Autorul subliniază că, asemenea tuturor orașelor moldovene, înainte de 23 august 1944, Tecuciul nu a experimentat decât o oarecare dezvoltare a schimbului de cereale și a altor produse agricole, precum și o extindere a comerțului. Industria era reprezentată doar de câteva mori mecanice, o tăbăcărie și o fabrică de încălțăminte. Practic, industrializarea  Tecuciului  a început odată cu anii socialismului.  

După aceasta, se menționează că orașul aduce din istorie o bogată tradiție culturală. „Cu 13 decenii în urmă existau cinci școli, însă printre elevi era rar întâlnit un fiu de viticultor sau de crescător de vite”. La jumătatea secolului al XIX-lea, funcționau două școli publice, iar după un sfert de veac a fost construit un gimnaziu, care „în al doilea deceniu al secolului XX avea să se transforme în liceu”. Muzeul și biblioteca aveau și ele o istorie de peste trei decenii. Cu toate acestea, Tecuciul, precum și multe alte orașe din țara noastră, avea numeroși analfabeți. 

 O fiică a Tecuciului, Sofia Scorțaru, a publicat în paginile ziarului „Scânteia Tineretului” din 27 septembrie 1973, cu o sensibilitate și expresivitate deosebită, una dintre cele mai frumoase cronici despre „Orașul fără legendă”, din care reproducem următorul fragment: „Legenda orașului a fost tihna lui. Veacurile l-au așezat la încrucișarea de drumuri, lăsând anii să curgă peste niște case modeste, rânduite ca nervurile unei frunze mai răsărite, de o parte și alta a străzii principale, primind pruncii la naștere și petrecând pașnic ultima suflare a bătrânilor, într-o cumințenie devenită dintru început lege pentru colțul acesta de țară. Zilele se înșirau vara muiate de arșiță și înțepate de ger, iarna, și ar fi semănat leit fără această perindare de timpuri, așa cum erau aidoma nopțile, începute devreme, înainte să apună ultima geană de soare pe turla bisericii din mijlocul târgului. Era, lăcașul durat întru credință, singurul capriciu de semeție pe care și-l îngăduiseră localnicii și unicul semn de orientare a celor în trecere prin aceste ținuturi. Celelalte așezări nu-și încumetau prea sus fruntea, ferestrele însângerate de mușcate trebuiau să-și aștearnă lacom privirea pe fețele umblătoare ale străzii, sub faldurile imaculate picurau suspinele fetelor îmbătrânite înainte de vreme, gata oricând să-și dăruie mâna și zestrea unui amploiat obosit, ivit ca o minune târzie în veghea mistuită de așteptare a iatacului, lângă leandri în floare și oglinzi împâclite  de ani. Așa era el, orașul răcorit pe înserat de miresme călătorite dinspre podgoriile Nicoreștilor, așa era el târg fără vârstă și fără miracole, cutreierat leneș la o margine de apa Bârladului și umezit doar înspre celălalt capăt de caligrafia tremurată a Tecucelului, râu cu nume împrumutat din botezul locului, iar oamenii lui erau aidoma  traiului fără emoții, molcomiți în vorbă și port de timpul același, curați și răbdători ca însăși monotona lui transparentă”. 

Desigur, în presa comunistă nu aveau cum să lipsească criticile la adresa regimului existent înainte de 23 august 1944. Constantin Filiță prezenta Tecuciul drept „unul dintre orașele căruia i se potrivea cel mai bine atributul de patriarhal. Căci ce era el altădată, decât un târg al negustorilor, un târg în care boierii huzureau, așteptând renta de la moșiile de prin împrejurimi? Când pui față în față Tecuciul de altădată cu cel de acum, nu poți să nu te întrebi: a făcut ceva acea protipendadă burghezo–moșierească pentru orașul acesta? Răspunsul, fără îndoială, cade sec și negativ.  Mizeria era stăpâna orașului și închinga viața oamenilor”. 

În ziarul local „Avântul” se susținea că, „în trecutul întunecat al vremurilor de stăpânire burghezo-moșierească”, Tecuciul era „un târg sărăcăcios al negustorilor și comercianților speculanți de cereale și manufactură, părăginit, cu dughene și maghernițe, cu străzi înguste murdare și pline de băltoace, un târg unde domneau sărăcia și mizeria, crunta înapoiere economică, socială și culturală. Câteva mori particulare și o așa-zisă Fabrică de cărămidă cu o presă și  un cuptor mic, amplasată sub o baracă, asta era toată industria Tecuciului”. 

În ziarul „Scânteia”, C. Căpraru și I. Pleva, prezentau în 1953 „orășelul de pe malurile Bârladului”, arătând că „în centrul orașului era, pe vremuri, un maidan cu zeci de tarabe, de unde duhoarea gunoiului umplea tot orașul; primarii de atunci le spuneau piață, populația le spunea cocină”. Această descriere era o critică adusă trecutului, arătând că realizările regimului burghezo-moșieresc în orașul Tecuci, erau „un clopot la birjă și un bulevard pe datorie”, aluzie la perioada interbelică când birjarii au fost obligați să-și pună clopote la trăsuri, iar bulevardul a fost amenajat prin accesarea unui credit bancar. 

După o vizită în Tecuci, în anul 1956, P. Jucu a publicat un articol în presa gălățeană în care realiza o prezentare a orașului. În descrierea sa, el sublinia că „cine a trecut cu aproape 15 ani în urmă prin orașul reședință al fostului județ Tecuci, nu putea să nu rămână uimit de năstrușnicul spirit gospodăresc al administrației locale de pe atunci”. Tecuciul era descris ca un „târgușor exasperant de monoton”, în care găseai „prefecți irascibili și nătângi, primari avizi de șușanea, negustori palizi și răgușiți”, și o „garnizoană”  variată, „formată din marjuri, vardiști, geambași și pierde-vară”. Pentru a sublinia aceste caracteristici, în oraș a fost ridicată, folosind fonduri publice, „o statuie de bronz cu capiteluri, bust și inscripție”, menită să transmită posterității toate „virtuțile” defunctului regim. După aceasta, autorul arată că „gunoiul și insalubritatea domneau odinioară în cea mai deplină libertate, chiar în centrul orașului; întinsul teren viran de lângă apa Tecuciului — odinioară era locul cel mai prielnic de creștere al tuturor bălăriilor, de depozitare a gunoaielor etc. — a fost transformat în anii puterii populare într-un parc minunat”. 

Alexandru Zlotea, într-un articol din „Viața Nouă”, publicat pe 9 februarie 1963, dezvăluia „trista moștenire a trecutului”. Astfel, orașul  dinaintea instaurării regimului de democrație populară, avea „o realitate sumbră”: „6 bănci aflate în mâna marilor proprietari funciari, la care mii de cetățeni aveau datorii mari; 15 moșieri cu proprietăți situate în jurul orașului, care, împreună cu averile chiaburilor, dețineau 68% din suprafața agricolă a orașului; 128 de cârciumi; 7 școli elementare care funcționau în condiții grele; 2 școli medii în care se învăța plătindu-se taxe mari, inaccesibile pentru fiii muncitorilor și țăranilor săraci; 2.410 analfabeți; 690 copii neșcolarizați; un spital, 12 medici și farmaciști, din care 8 practicau medicina pe cont propriu; un cinematograf cu aparate primitive; nicio bibliotecă publică, niciun cămin cultural; 29 de aparate de radio în tot orașul”. Industria era inexistentă, iar lucrările edilitare se limitau la străzile principale, „locuite de bogați”. 

O altă perspectivă asupra orașului era oferită de Ilie Tănăsache în paginile ziarului „Scânteia” din 21 iulie 1974. Autorul  s-a concentrat asupra porților de intrare în  „fostul târg cu 3 mori și circa 17 000 locuitori în 1938”. Era subliniată importanța porții orientate către orașul Bârlad, locul de desfășurare a iarmarocului de joi, frecventat de țărani și negustori de cereale. Totuși, această poartă era și o sursă de amenințare din cauza revărsărilor apelor Bârladului, care în trecut provocaseră daune semnificative. Cu toate acestea, în anii din urmă, un dig puternic de 6.000 de metri a fost construit pentru a stăvili apele, protejând 800 de case și familiile acestora de pericolele inundațiilor. O altă poartă importantă a orașului, situată pe artera ce leagă Muntenia de Moldova, era cea dinspre Galați. Aceasta era principalul drum al țăranilor din împrejurimi care veneau la iarmarocul de joi cu pepeni din Barcea. „Negri, măzărați, nemaipomenit de dulci. Carele începeau să curgă de prin zori, într-un alai de colb și lătrat de câini. Casele, și drumul, și viața «patriarhală» (citiți sărmană) a localnicilor păreau mereu aceleași, fără speranță”. 

Prezentarea „situației din trecut” a orașului,  avea ca scop încurajarea locuitorilor să înțeleagă „sensul adânc al prefacerilor” prin care a trecut Tecuciul, realizând „o comparație între trecut și prezent” și evidențiind modul în care aceste transformări i-au conferit orașului „o nouă față”. Detaliile despre toate aceste schimbări vor fi dezvăluite într-un viitor articol. 

Daniel Bradea 

(Sursa foto: https://www.delcampe.net.)