Astăzi când sărbătorim Ziua Limbii Române, vă invităm la o dezbatere pe tema numelor şi toponimelor româneşti. O privire mai atentă la numele de locuri şi de oameni din jurul nostru ne poate oferi răspunsuri la întrebări dificile precum: Cine suntem ca neam, ca familie? De unde venim / provenim? Ce semnificaţii au unele porecle acordate cu o spontaneitate remarcabilă care atestă imaginaţia românilor? Cum se explică uşurinţa creării unor noi cuvinte prin derivare sau compunere? – toate acestea configurând universul nostru de viaţă statornicit pe aceste vetre de civilizaţie românească.
Marele nostru lingvist, acad. Iorgu Iordan, a înscris între preocupările sale cercetări sistematice ale toponimiei româneşti, interesul ştiinţific pentru numele proprii de locuri şi de persoane datând din perioada lucrului cu elevii dintr-un liceu bucureştean pe la 1912-1914. Dacă pentru numele de locuri avea la dispoziţie „Marele dicţionar geografic al României”, pentru numele de persoane şi-a adunat informaţii cu ajutorul elevilor din diferite zone ale ţării, material pe care apoi l-a sistematizat cu rigoarea cercetătorului specialist. Sursele primare de documentare au fost actele de stare civilă, registrele bisericilor din sate şi oraşe, certificate de naştere, de căsătorie ori de deces, registrele şcolare, documente din justiţie etc.
O primă observaţie pe care o face autorul este aceea că în majoritatea cazurilor nu sunt dificultăţi în identificarea originii numelor de familie. Numeroase dintre acestea sunt sau provin din prenume, „adică din numele de botez sau numele mic, cum li se mai spune”, cu evidentă provenienţă religioasă: Ştefan, Vasile, Constantin, Ilie etc. Le întâlnim şi astăzi ca nume de familie fără nicio modificare. Derivatele lor prin prefixare ori sufixare alcătuiesc variabile multiple chiar când ne referim la o zonă anume de tip cătun, sat, comună, cartier/mahala, oraş, judeţ, provincie: Ştefănescu, Ştefanache, Ştefăniu, Ştefănucă; Iliaş, Iliescu, Ilieş, Ilianu, Ilinca, Ilinciuc ş.a.m.d. La fel de numeroase sunt numele provenite din porecle (cognomina), cuvinte preluate din vocabularul curent al vorbitorilor de limbă română şi transformate în antroponime: Ochiosu, Priceputu, Mititelu, Buzilă, Cioroi, Sfrijanu, Coţcaru/Coţcariu, Rostogolea, Zgârcea, Şuiu, Zglobiu, Zgorobete etc.
Există şi nume împrumutate/moştenite din alte limbi în decursul schimbărilor istorice, social-politice şi familiale din multe zone ale ţării. Din toate timpurile, dar în perioada actuală cu precădere, unii străini s-au stabilit definitiv la noi păstrându-şi neschimbat numele de familie: Şimanscki, Lorinţ, Zarjiţscki, Sobolevschi, Soboh, Lipchihler, Giusepe, Wainstain, Liviaratos, Cantuzi etc. De notat că în scrierea şi rostirea acestor nume de familie au intervenit modificări datorate bazei noastre de articulare specifice limbii române, adaptări prin contaminare, evitarea unor dificultăţi de pronunţie sau pur şi simplu greşeli de scriere/transcriere la întocmirea actelor de identitate (Şvarţ, Mobilio, Ţimbolschi, Sobieţchi, Ghiulai ş.a.).
Iată o mărturie a cercetătorului care nu se sfieşte să raporteze demersul lingvistic la urbea sa natală:
„Cât de uşor se puteau schimba numele de familie pot arăta şi eu, folosind acest prilej binevenit, cu două cazuri cunoscute direct de mine. La Tecuci, oraşul meu natal, trei fraţi «buni», cum se zice familiar despre fraţii cu aceiaşi părinţi, se numeau: Petraşcu (marele pictor), Petraş (medicul primar al oraşului) şi Petrovici ( magistrat, tatăl filozofului Ion Petrovici). Este drept că modificările sunt, în cazul de faţă neînsemnate, dar reale, şi de aceea, pentru necunoscătorii situaţiei, ele sunt suficiente să se creadă că e vorba de trei nume de familie diferite. Nu ştiu dacă, aşa cum presupun eu, aceste modificări au căpătat o aprobare legală. Din punctul nostru de vedere, care este strict lingvistic, amănuntul nu interesează”. (cf. Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983)
Şi Iorgu Iordan continuă cu un alt exemplu din familia soţiei, în care unul dintre fraţii socrului se numea Popescu iar altul fusese „botezat” de un profesor al său la seminar Tănăsescu pentru că pe bătrânul său tată îl chemae Tănase iar în clasă erau vreo patru sau cinci elevi cu familia Popescu.
Din cunoştinţele mai mult sau mai puţin documentate pe care le avem noi, cei preocupaţi de rezultatele cercetărilor ştiinţifice publicate în timp, mai reflectăm la câteva cazuri similare. Nu uităm, de exemplu, că Ion al lui Ştefan al lui Petrea – ciubotarul s-a numit la şcoală Ştefănescu, iar mai târziu Creangă, după numele bunicului dinspre mamă; Eminoviciu Mihail a primit de la Iosif Vulcan numele Eminescu iar Calistrat Hogaş, fiul protopopului de Tecuci Gheorghe Dimitriu va primi de la institutorul Nicoleanu ca nume de familie o poreclă a bunicului de prin Cuca-Vârlezi. Bunicul lui patern şi-a schimbat patronimicele în cinci variante succesive: Popovici, Hogaş, Dumitru, Dumitriu, Dimitriu – un detaliu biografic aparent neînsemnat care, în condiţiile rigorilor legislative de astăzi ar produce mari probleme, cu precădere descendenţilor.
Modalităţile ştiinţifice de investigare a sistemului de formare şi transmitere prin vreme a toponimelor şi antroponimelor româneşti sunt diverse în lucrările lui Iorgu Iordan pornind de la modele istorico-lingvistice incontestabile: raportarea la sistemul tripartit roman de genul Caius Iulius Caesar, sistem care nu s-a impus în niciuna dintre provinciile fostului imperiu. Popoarele au preferat simplitatea apelând la un sistem bipartit: numele individului la care se adăuga numele tatălui (Ilie al lui Dumitru, Ion al Glanetaşului, Ion Sâmpetru) – în care elementul de formare din lat. filius = fiu este înlocuit prin sinonimul slavon sîn = fiu.
Modelul grecesc a inovat în materie de atribuire a numelor după exemplul domnitorilor lor: persoanele aveau două nume (Cantacuzino Ruset, Brâncoveanu Caragea).
A existat şi există o „modă” a imitării străine începând cu secolul al XIX-lea când impresionante erau nume sonore precum Demostene, Temistocle, Vladislav, Vladimir, Napoleon etc.
Autorul lucrărilor la care ne referim arată că un procedeu lingvistic propriu-zis, utilizat în acelaşi scop de a îmbogăţi şi a face cât mai variată nomenclatura personală a luat naştere în modul cel mai firesc cu putinţă, pornindu-se de la fenomenul corespunzător, existent de multă vreme în limba vorbită în mod obişnuit. Este vorba despre derivarea cu sufixe. Cel dintâi care s-a impus de la sine a fost -esc/-escu cu rol derivativ şi de schimbare a valorii gramaticale/morfologice în adjectiv: bărbat > bărbătesc, român > românesc, acestea având semnificaţii de articole posesive (curaj bărbătesc < curaj al bărbatului/ care aparţine bărbatului, suflet românesc < suflet al românului/care aparţine românului). În mod similar absolut logic copilul Ion al tatălui Dumitru a fost identificat ca Ion dumitresc – un cuvânt cu valoare iniţială de adjectiv, dar care îşi revendică de îndată rolul de nomen, adică de substantiv Dumitrescu ceea ce înseamnă fiu al lui Dumitru. Acest procedeu – susţine reputatul lingvist – s-a impus repede, graţie avantajului pe care îl prezenta acela de a fi comod şi uşor nu numai de aplicat ci şi de reţinut (locul unei construcţii din trei cuvinte l-a luat un singur cuvânt). Sunt încă zone în Maramureş în care se păstrează forme arhaice de tipul Mitrea al Ionului deşi în cartea de identitate figurează ca Dumitru Ionescu.
Oamenii cu simţul limbii dezvoltat au extins procedeul, astfel încât procedeul a fost oficializat în Muntenia pe la sfârşitul secolului al XVIII, printr-un decret domnesc preluat apoi şi în Moldova.
Pe o scară mai redusă a fost utilizat şi sufixul -eanu, potrivit unui model din slava veche, indicând originea locală a oamenilor: Prahoveanu = din Prahova, Vrânceanu, Tecuceanu, dar s-a extins şi la originea/descendenţa personală de tipul al lui Mihai > Mihăileanu, Teodoreanu, Cosmineanu etc.
În mod similar putem urmări formarea antroponimelor româneşti cu sufixe diverse precum: – aru, -ete, -aş, – oiu, (Bobaru, Genete, Gavrilaş, Oproiu) etc.
Toponimele cunosc alte parcursuri etimologice şi lingvistice de formare a cuvintelor precum: sufixul -eşti – Tomeşti / Tomuleşti, Vizureşti = loc / proprietate a Vizirului, Ionăşeşti, Drăgăneşti; sufixul -eni – Măxineni, Criviţeni (Iordan spune că la origini făcea trimitere la eroii Războiului pentru Independenţă de la 1877-1878, anume la cei care luptaseră la Griviţa = griviţeni; situarea acestui cartier la nordul oraşului a favorizat deviaţia semantică prin contaminare de la denumirea unui vânt aspru: crivăţ > criviţeni).
În faţa invaziei lingvistice de anglicisme, transcrise/ pronunţate corect ori, de cele mai multe ori, „după urechea noastră latină”, pe care o scuzăm invocând principiul adaptabilităţii, limba română, ca organism viu şi selectiv în funcţie de vreme, vremuri şi mode sau modele impuse de mass-media dar mai ales de „gadgeturile” utilizate până la extaz, încearcă să-şi păstreze esenţele: vocabularul fundamental, structura gramaticală şi particularităţile fonetice.
Ca cititori ai publicaţiei noastre, ca tecuceni, concetăţeni ai marelui lingvist român Iorgu Iordan, ca vorbitori de limbă română, să privim avatarurile limbii noastre strămoşeşti cu mai multă atenţie şi să ne punem întrebări precum se întâmplă oricărui copil, adolescent sau tânăr la întâlnirea cu un bătrân al satului, când acesta îl va iscodi astfel: – Cum te cheamă? Răspuns: Doru. – Doru şi mai cum ? De-al cui eşti tu?… Răspuns: Istrate… – Care Istrate, măi băiete? Pe unde staţi? Răspuns: Istrate al Mariei lui Ciocălău de la Râpa cu Pruni. – Aha! Vă ştiu eu că sunteţi oameni vrednici şi cuminţi. Să creşti mare, măi puiule! – Săru’ mâna moş Traiane!… Și povestea limbii române poate astfel continua peste generaţii…
Prof. Vladimir Radu
