Literatura română de astăzi se confruntă cu dificultăți de neimaginat altădată: scriitorii și-au pierdut, pur și simplu, cititorii. Cauzele sunt și multe și foarte greu de „vindecat”.
Un cititor hâtru se întreba: „Unde sunt cărțile capabile să mă determine să-mi vând televizorul și calculatorul?”. Evident nu e nevoie, dar întrebarea „unde sunt capodoperele noastre din ultima jumătate de secol?”este justificată.
Regretatul N. Manolescu afirma că directorii unor importante reviste occidentale îl întrebau „De ce publicați atât de multă poezie? Cine o citește?”. Ne întrebăm, apoi, unde s-a ascuns spiritul critic, atât de necesar în artă?
Pentru că prin cronici, monografii, luări de cuvânt la lansări de volume și prin cenacluri facem uz numai de superlative, adevărate parastase antume. Unde sunt „polemicile cordiale” capabile să sporească tirajele revistelor? Evident, necazul poeziei postmoderniste nu este patent românesc. Se pare că se poate vorbi despre un fenomen cvasiuniversal.
În cele ce urmează, mă voi referi doar la două chestiuni. Se știe că nivelul cultural al unui popor are corespondențe directe cu multiplele canale media (radio, tv, reviste, internet etc). Cele mai multe țări se străduiesc să confere acestora o utilizare cât mai benefică.
Ei bine, la noi face fiecare ce vrea, pentru că legislația le permite orice. Consider că USR trebuie să solicite Parlamentului României să modifice urgent Legea Audiovizualului. Mai precis, să se introducă un articol de lege care să oblige toate canalele media să aibă în grila de programe emisiuni culturale de foarte bună calitate. Nu putem să intrăm în detalii, dar știm că în foarte multe țări se acționează, în această privință, cu exigență maximă. Noi de ce nu întreprindem nimic?
Un alt aspect. În 1990, în România existau 16 edituri. După câțiva ani de „libertate și democrație” s-a ajuns la astronomica cifră de 5000. Cu puține excepții, editurile nu mai au redactori de carte. Deci aspectul calitativ nu mai interesează pe nimeni. Dai banii și tipărești o carte, ca și cum ai cumpăra un sac de ceapă.
După puțini ani, toată maculatura produsă înainte și după 1990 s-a transformat în munți de cărți. A fost măciuca aplicată, în moalele capului literaturii române. Confuzia a devenit generală. Critica literară nu și-a mai putut îndeplini misiunea de călăuză, iar cititorul derutat și dezamăgit a renunțat să mai citească.
Răul înrădăcinat este imens și va produce efecte negative multă vreme. Ce se poate face totuși? La presiunea conducerii USR, Ministerul Culturii să fie obligat să retragă licențele tuturor editurilor care nu au redactori de carte. Măcar să fie stopată această mascaradă.
Spuneam că scriitorii și-au pierdut cititorii. Încercăm să aflăm din vina cui. Cred că primii vinovați sunt chiar ei, pentru că au prelungit postmodernismul (acest soi inedit de avangardism) nepermis de mult și au rupt, pur și simplu, arta de emoția artistică, element sinequanon în domeniu. Arta trebuie să și placă, să emoționeze, ori ce se scrie de câteva decenii (cu notabile, dar puține excepții) nu răspunde acestui deziderat.
Acuze putem arunca spre familiile elevilor, dar mai ales spre școala care nu-i mai poate convinge pe discipoli că principala hrană a creierului este lectura. Și le oferă acestora nota maximă, chiar dacă nu citesc opera, ci doar câteva însăilări adunate de pe Internet. Cum e posibil ca noi, dascălii, să nu roșim când aflăm că în aproape toate statisticile ONU, UNESCO etc. ne aflăm, cu regularitate, în coada cozilor în privința lecturii și a culturii în general? Ne luăm salariile întregi, deși 50% dintre ucenicii noștri sunt analfabeți funcționali.
Oare cum reușeau învățătorii lui Spiru Haret (vezi D-l Trandafir etc) să facă adevărate minuni, în condiții materiale precare? Mi-l amintesc cu emoție pe tatăl meu, țăran cu patru clase primare (dar bibliotecar în armată) care în serile de iarnă ne dădea nouă, celor cinci copii, câte ceva de lucru (scoteam miejii de nucă din coji, separam gunoaiele de fasole etc.) iar el ne citea din: Eminescu, Creangă, Ispirescu.
Nu-l pot uita nici pe înv. Gh. Filichi, care ne fascina, joia după amiază, la cercul literar, într-o magazie (în școală nu era nicio sală de curs liberă) din curtea Primăriei.
Deși, într-o joi, mi s-a rupt o gheată, nu am acceptat sub nicio formă să lipsesc. Am luat niște șotroage (imense) de-ale tatălui meu. Noroiul era până la genunchi. Când făceam un pas, cealaltă gheată rămânea în nămol. Dar bucuriile generate de lectură meritau orice efort.
Prof. Vasile Ghica
