
File din istoria bisericii tecucene (I)
În istoria Bisericii din Moldova și, implicit, a ținutului Tecuci, evoluția instituțională și administrativă a fost strâns legată de dezvoltarea comunităților umane și de organizarea teritorială a statului medieval moldovean. Documentele și mărturiile istorice oferă o perspectivă asupra evoluției eparhiilor și protopopiatelor din această regiune.
Apariția Mitropoliei Moldovei, menționată pentru prima dată în septembrie 1386 într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Expunere nouă, a coincis cu extinderea teritorială a Moldovei până la Dunăre și Marea Neagră sub domnia lui Roman I, care a consolidat controlul asupra regiunii. Deși Mitropolia a fost recunoscută, între Patriarhia ecumenică și Petru I s-a deschis un conflict ce a durat aproape un deceniu. Motivul a fost legat de titularul ce trebuia să se așeze în înaltul scaun mitropolitan. Domnitorul Petru I a dorit ca Iosif, rudă domnească și episcop de Cetatea Albă, să fie uns mitropolit, în timp ce Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol ținea să-și impună dreptul de a decide în privința primului arhiereu în Moldova. Disputa avea să fie aplanată în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. La 26 iulie 1401, mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhie ca „adevăratul și legalul mitropolit al Moldovlahiei”.
Până la recunoașterea formală de către Patriarhie, mitropolitul Iosif a rezidat la Cetatea Albă; ulterior, trebuia neapărat să-și stabilească reședința în capitala Moldovei. Tradiția consemnată de interpolarea lui Misail Călugărul la Letopisețul lui Grigore Ureche, menționează că Alexandru cel Bun, după ce a primit „blagoslovenie” de la Patriarhie, „s-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire mare, mitropolie în orașul Sucevei, lângă polata [curtea] domnească”.
Referitor la eparhia de la Roman, părintele Scarlat Porcescu arată că aceasta a fost fondată de Alexandru cel Bun în perioada 1408-1413. De asemenea, părintele profesor Mircea Păcurariu susține că Episcopia Romanului a fost înființată în anul 1408.
În interpolarea lui Misail Călugărul la Letopisețul lui Grigore Ureche, se menționează: „Făcut-au ș-al doilea episcop, după mitropolit, la sfînta mănăstire ce ieste în oraș în Roman și i-au dat eparhia o parte din ținuturi de suptu munte den gios”.
Ținuturile aparținând Episcopiei Romanului sunt menționate de Axinte Uricariul în „Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei”, incluzând Romanul, Bacăul, Putna, Tecuciul, Covurluiul, Tutova și Vasluiul.
Unii istorici consideră că anul apariției Eparhiei sau Mitropoliei Romanului este 1436. În opinia noastră, în anul 1436, după împărțirea Moldovei între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, a avut loc schimbarea statutului Eparhiei Romanului de la Episcopie la Mitropolie. Acest fapt este arătat de un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara-Florența, datat 30 iulie 1437, în care sunt menționați cei doi delegați ai Bisericii Ortodoxe din Moldova: Damian al Sucevei și protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei (de Jos), adică a Episcopiei de Roman, devenită acum Mitropolie. Aceasta a existat, probabil, până în decembrie 1442, când Ștefan l-a ucis pe Iliaș și a rămas unicul domnitor. În unele hrisoave de după această dată Episcopia de Roman mai este numită Mitropolie, dar asta nu înseamnă că ea mai păstra acest statut și în realitate.
Protoieria Tecuciului. Potrivit părintelui Eugen Drăgoi, înființarea ținutului înainte de 1435 a determinat Mitropolia Moldovei să numească un protopop pentru această unitate administrativă.
Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu este cunoscut numele niciunui protopop al ținutului. Într-un document din 20 ianuarie 1613 este menționat un protopop Lupașcu, care ar fi activat în ținutul Tecuci, însă documentul este suspectat de fals de către editorii săi.
Prima mențiune clară a unui protopop în documente este cea din 20 noiembrie 1635, unde Mihalcea este înregistrat ca protopop al ținutului Tecuci. Două zapise întocmite la 1 ianuarie 1709 consemnează numele protopopului Gheuca, iar în 1710, la 10 ianuarie și 10 noiembrie, protopopul Ilie este menționat în cele două documente ca martor la vânzarea unor moșii din Măreșești.
Într-o hotărnicie din 30 iunie 1785, care face referire la o hotărnică mai veche din 16 noiembrie 1753, este menționat protopopul Tecuciului, preotul Ifteme. Eugen Drăgoi arată că acesta a deținut funcția înainte de 1743.
În anul 1910, în biserica „Sf. Nicolae” din Tecuci se afla un Penticostar din 7251 (1743), pe care protopopul Toader a făcut o mențiune, din care reiese că respectiva carte a fost vândută cu 1 taler protopopului Miron.
Numele protopopului Miron Berza apare ulterior în mai multe documente: la 10 aprilie 1755, la 7 ianuarie 1760, în 1765, când domnitorul Grigore al III-lea Ghica i-a cerut „să cerceteze atât preoții din ținuturi, cât și bisericile, și să îndrepteze toate câte vor fi nevoie de îndreptat”. La 26 mai 1781, protopopul Miron se numără printre cei care semnează hotarnica moșiei Ocheșești; pe 3 iunie 1783 cumpără părți din satele București, Mașnici și Micești, în ținutul Tecuci; iar la 17 iunie 1787, numele său apare într-un document emis de Leon, mitropolitul Moldovei referitor la disputa lui „popa” Chirilă din satul Șerbănești pentru o moșie.
În primăvara anului 1786, episcopul Iacob Grecul l-a numit protopop pe preotul Sandu Serghie, ctitor și slujitor al bisericii „Sf. Nicolae” din Tecuci. La 20 aprilie 1795, la conducerea Protopopiatului Tecuci îl aflăm pe preotul Grigore, care la acea dată, împreună cu preotul Angheluță, au vândut părțile lor din moșia Prepelița.
În Catagrafia din 1809, la biserica „Adormirea” sunt menționați ca slujitori „preotii Triandafil protopop, Dimitrie, Gheorghie Teodor, diacon Dobri Crivăt”. Preotul Trandafir mai deținea funcția de protopop și la 28 iunie 1818.
La rubrica „cuprinsul caselor boierești și a altor trepte” din catagrafia târgului Tecuci, întocmită pe 25 mai 1828, este înregistrat și protopopul Thoma, care deținea o suprafață de teren pe care își construise casa. Numele său apare și în alte două înscrisuri: într-o scrisoare adresată episcopului Romanului, datată 3 ianuarie 1825, și într-un document din 15 februarie 1829, în care episcopul Romanului îi trimite cartea originală de danie a părților de moșie din Argeaoa și Sârbi.
Între 1849 și 1 martie 1884, protoiereul ținutului Tecuci a fost iconomul Gheorghe Dimitriu, cu o scurtă întrerupere în 1857, când Nectarie, locțiitorul episcopului de Roman, l-a înlocuit pe 11/23 aprilie cu preotul Ioan Podașcă. Motivația pentru această schimbare a fost că „persoanele ce sunt în funcții urmează a sta la linia conservatoare”, nu să vorbească „fără respect și cu mare slobozenie” despre caimacamul Nicolae Vogoride și despre cei care se opuneau Unirii.
Articolul „Economul G. Dimitru-Hogaş”, publicat în ziarului „Vocea Galaților” din 7 august 1915, dezvăluie circumstanțele care au condus la demiterea lui Gheorghe Dimitriu, tatăl lui Calistrat Hogaș, din funcția de protoiereu al județului Tecuci. Decizia de destituire a fost primită „cu uimire și indignare” de către locuitorii din Tecuci, care au decis să intervină pe lângă soția caimacamului, „frumoasa Cocuța Conachi, sub privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului”.
Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță al lui Gheorghe Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită chiar de către protopopul însuși: „La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni să mergem cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-a noastră și nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să săvârșească nedreptăți… Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur, nu știe nimic de samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea săvârșită pe seama Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un județ întreg”.
După prânz, trăsurile „începură a curge”, vreo 20 la număr, din Tecuci spre Țigănești. „Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, continuă protopopul să-și aducă aminte, „Cocuța… arătă cam nedumerită în capul scărilor:
— Binecuvintează, părinte protopoape, imi zise ea, văzându-mă urcând scările.
— Nu-mi mai zice protopop, că numai sunt. Bărbatul dumitale m-a dat afară, și răspunsei eu apăsat și silabisind vorbele. Căimăcămeasa se dumeri cu greu.
— Cum asta, nu se poate… Trebuie să fie o greșeală… Bărbatul meu poate că a fost amăgit… În tot cazul, eu nu pot îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu și rog pe Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această scrisoare din parte-mi…”
Ajuns la Iași, a intrat la palat, „în fața unei uși cu geamuri, caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în picioare și citea ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai, îi dădui scrisoarea căimăcămesei, pe care, după ce a citit-o, îmi zise:
— Așa este, te-am scos pentru că te-ai înhăitat cu zubargii ceia și faci greutăți guvernului… Dar dacă te lași de unire și făgăduiești că te-i face om de treabă, eu te pui îndată la loc.
Mi-a trebuit multă putere”, continuă protopopul să povestească scena, „ca să mă stăpânesc în fața ofensei ce-mi făcea și-i răspunsei liniștit:
— Unirea e dorită de toată lumea și eu nu mă pot depărta de turma încredințată păstoriei mele… Mi-i da ori nu mi-i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc”. În cele din urmă, caimacamul l-a repus în funcție, deoarece, așa cum povestea protopopul în 1894, „Vogoride, dacă dorea, putea să treacă peste mine, trebuia însă să ție seama de dorința energic exprimată a soției lui”.
La 1 martie 1884, protoiereu al județului Tecuci a fost numit iconomul Ioan Andreescu, care a rămas în funcție și în timpul răscoalei țărănești din primăvara anului 1907. Într-un raport adresat Episcopiei Romanului, protoiereul județului Tecuci a subliniat că toți preoții au rămas la posturile lor și au contribuit la liniștirea spiritelor, îndeplinindu-și sarcinile primite din partea guvernului și a Episcopiei Romanului pentru a potoli răscoalele. De altfel, comportamentul preoților tecuceni în timpul evenimentelor din primăvara anului 1907 a fost elogiat de părintele protoiereu: „Peste tot, preoții din acest județ și-au făcut pe deplin datoria de adevărați luminători ai poporului, sfătuind pe poporenii lor la pace și liniște”. „Și nu a fost niciunul care să fie acuzat că ar fi luat parte cu răzvrătiții sau că ar fi îndemnat cel puțin cu cuvântul la răscoale”.
În primăvara anului 1908, postul de protoiereu al judeţului Tecuci a devenit vacant. La 1 mai 1908, în funcție a fost numit sub-protoiereul iconom stavrofor Ioan Vasilescu. La 12 decembrie 1912, preotul stavrofor Ioan Andreescu, paroh al bisericii „Sf. Gheorghe” din Tecuci, a revenit în această funcție.
Presa anunța că, la data de 2 februarie 1914, în catedrala din Tecuci, a avut loc instalarea noului protoiereu, iconomul Nicolae Conduratu profesor, licențiat în teologie.
Părintele s-a născut la data de 20 septembrie 1885, în comuna Broșteni, din fostul județ Roman. A urmat școala primară în satul natal și, cu sprijinul financiar al lui G. V. Morțun, a absolvit cursurile Seminarului „Sfântul Gheorghe” din Roman. După desființarea acestuia, și-a continuat studiile la Seminarul Veniamin din Iași, pe care le-a terminat în anul 1905. La 25 decembrie 1908, a fost hirotonisit și numit preot la parohia Găiceana (fostul județ Tecuci). Prin Decretul Regal nr. 320, la data de 1 ianuarie 1914, a fost transferat ca preot la catedrala „Sfântul Gheorghe” din Tecuci.
El a avut un rol activ în sprijinirea populației refugiate pe teritoriul județului Tecuci la sfârșitul anului 1916, fiind membru în comitetele județene ale mai multor organizații: „Familia luptătorilor”, „Ocrotirea orfanilor”, Comisia de Sănătate Publică. Din această poziție, a coordonat distribuirea ajutoarelor oferite de organizația „Familia luptătorilor” către membrii familiilor celor mobilizați și a asigurat distribuirea ajutoarelor în bani și alimente către orfanii de război.
Protopopul Nicolae Conduratu s-a preocupat atât de clerul refugiat din teritoriul ocupat de inamic, format din 36 de preoți și 5 cântăreți, căruia i-a asigurat adăpost, îmbrăcăminte și hrană, cât și de preoții militari, care nu aveau suficiente resurse pentru desfășurarea serviciului religios, oferindu-le veșminte, cărți, icoane și vase liturgice. De asemenea, a organizat colecte pentru prizonierii de război și orfani, și a contribuit cu suma de 2.000 lei pentru astfel de acțiuni.
Nemulțumit de faptul că ajutorul oferit de instituție și slujitorii acesteia nu este recunoscut în întregime, creându-se o mare nedreptate pentru biserică și cler, părintele protopop Nicolae Conduratu menționează într-un raport adresat Episcopiei Romanului: „Dacă a fost nevoie de alinat suferințele poporului, cine a făcut aceasta? Dacă a fost nevoie de îndemn la răbdare, la respectarea legilor și autorităților, când suferințele ajungeau la apogeu, cine a muncit cel mai mult și la cine s-a apelat mai întâi? Dacă au murit mii și zeci de mii dintre fii acestei țări, când epidemii de tot felul făceau ravagii în casele românilor care se aflau în neagră mizerie, cine se găsea în mijlocul poporului și cine participa alături de el în toate ocaziile care i-ar tulbura și cel din urmă simț de disperare? Dacă statul nu mai avea mijloacele necesare pentru a îmbrăca, a hrăni și adăposti pe refugiați, bolnavi etc., la cine s-a apelat în fiece ocaziune mai întâi? Și de la cine s-a primit cel mai eficace ajutor? Dar n-au murit preoți și cântăreți pentru că, în îndeplinirea sarcinilor lor, au pus tot spiritul de jertfă? Dacă s-a făcut apel pentru a se face diferite colecte sau subscripții la împrumutul național, bonurile apărării naționale etc., clerul nu și-a dat obolul său?”. La final, părintele protoiereu al Tecuciului subliniază: „Este datoria oricui să vadă că menirea și chiar rolul pe care îl joacă clerul și biserica în viața poporului este hotărâtoare”, așa încât, „acești apostoli ai Cuvântului Evangheliei trebuie să primească aprecierea muncii lor, acordând toată recompensa meritată bisericii”.
După război, protopopul Nicolae Conduratu a format un comitet pentru construirea noii catedrale, dedicându-se strângerii fondurilor necesare și supravegherii lucrărilor. De asemenea, a fost activ în acțiuni de cinstire a memoriei eroilor tecuceni, fiind ales președinte al filialei Tecuci a Societății „Mormintele eroilor căzuți în război”. Totodată, a avut o prezență importantă în viața culturală a orașului, ocupând funcțiile de președinte al Căminului Cultural „Calistrat Hogaș” și secretar al Ligii Culturale.
Pentru activitatea pastorală desfășurată preotul Nicolae Conduratu a primit rangul de iconom stavrofor și a fost decorat cu „Coroana României” în grad de cavaler şi ofiţer şi „Răspalta muncii pentru biserică”, clasa I.
Mandatul protoiereului Nicolae Conduratu s-a încheiat la 1 septembrie 1934, dată la care preotul Anton Lucian, de la parohia „Sfinții Voievozi”, a fost numit în funcția de protoiereu al județului Tecuci. Născut în anul 1899, în comuna Stânca-Sculeni, județul Iași, acesta era licențiat în Teologie, Litere şi Filosofie. A fost hirotonit preot la 1 februarie 1927.
Protoiereul Lucian s-a remarcat printr-o activitate intensă și o implicare deosebită în viața spirituală și culturală a comunității. Participând la numeroase manifestări organizate în Tecuci, el a consolidat legăturile dintre biserică și comunitate. Amintim câteva dintre aceste evenimente: participarea sa la sărbătoarea Zilei de 10 Mai 1935, când a oficiat un serviciu religios la catedrala orașului. În aprilie 1937, a oficiat serviciul religios cu prilejul Zilei Sădirii Pomilor, la bariera Drăgănești-Barcea, subliniind importanța protecției mediului și a naturii. În luna iunie a aceluiași an, a participat la sărbătorirea Zilei Restaurației, eveniment de importanță națională. La 3 iulie 1937, a luat parte la „serbarea premilitară”, desfășurată pe stadionul din Tecuci, care marca importanța pregătirii tinerilor pentru serviciul militar și însușirea valorilor patriotice.
Un moment deosebit în activitatea protoiereului Lucian s-a produs la 8 septembrie 1940, când a oficiat ceremonia de sfințire a Paraclisului Sfintei Mănăstiri de Maici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, situată pe „Dealul Gurgueta”, la 4 km de comuna Tudor Vladimirescu. Conform relatării locotenent-colonelului Coman Ionescu din Tecuci, „aici, pe 22 octombrie 1937, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit tinerei Vasilica Barbu Gurău, astăzi măicuța Veronica”. În cadrul aceleiași ceremonii, avocatul tecucean Traian Corodeanu, membru al Consiliului Eparhial al Episcopiei Romanului, a rostit un cuvânt de învățătură, în care „a preamărit puterea lui Dumnezeu”.
(Va urma)
Daniel Bradea


