Vestea că Puiu Corodeanu s-a stins din viață într-un spital din București m-a lovit în plină figură, ca un pumn de boxeur de categorie grea. 

L-am cunoscut bine. De multe ori, în anumite împrejurări de viață, familiile noastre s-au reunit să marcheze împreună diferite evenimente. Era sincer, bonom și cu deschidere neprefăcută spre toleranță, spre omenesc, spre înțelegerea celor apropiați.  

Familist convins, a fost, pentru cei doi copii – Țuchi și Costel – nu doar părintele, dar și prietenul lor cel mai apropiat. Le-a supravegheat anii de formare intelectuală și faptul că amândoi copii s-au împlinit profesional și spiritual e un semn că funcția sa de pater familias a dat roade strălucite și copii au dispus de toate condițiile necesare unui parcurs intelectual firesc și lipsit de griji.  

Am fost prieteni și apropiați și pot depune mărturie că n-am observat niciodată la el vreo formă de manifestare formală, teatrală sau ipocrită. Nu știa să joace teatru și repudia orice manifestare duplicitară sau fățarnică. Om dintr-o bucată tăia vorba cu bisturiul unei rațiuni tradiționale, netrecută prin universități, dar bine exersată ancestral de moșii și strămoșii noștri, care nu citeau decât vechile calendare și Viețile Sfinților, dar aveau o judecată sănătoasă și plină de înțelepciune. 

Din acest fond de înțelepciune ancestrală își deconta și prietenul meu acea inteligență nativă, practică și dreaptă și asta l-a ajutat să reușească în viața de toate zilele. Mulți au apelat la serviciile lui și nu știu să fi refuzat pe cineva. Cu bonomia lui profilactică a îndatorat multă lume și mulți dintre cei ajutați de el îi purtau o stimă nereprimată.  

Acum, dacă a plecat dintre noi, nu-mi mai rămâne decât să-i spun noapte bună și să-l rog pe Tatăl Ceresc să-i așeze sufletul prin apropierea tronului Său de lumină, speranță și îndurare.  

Drum bun Puiule și să știi că rămâi în amintirea noastră cu imaginea ta luminoasă, jovială și mereu deschisă lucrului bun și plăcut lui Dumnezeu. 

Dumnezeu să te ierte! 

Ionel Necula.