Considerate „mărginașe”, orașele răsfirate pe cuprinsul României sunt comori certe de istorie, de tradiții populare, de profundă creștinătate și onestă educație. Tot așa au rămas până astăzi: izvoare nesecate de înțelepciune și de creație, spațiu sacru al manifestărilor culturale.

Parcurgând zona Moldovei de la sud la nord (și invers), călătorul intră benevol într-un șirag temporal marcat prin noduri de cultură creștin-tradiționale, precum iarmarocul anual zonal, care se desfășoară la Tecuci de Sf. Maria Mare, la 15 august. Acesta (și multe alte manifestări) atestă ideea că semnele de cultură tradiționale sunt adânc înrădăcinate în viața oamenilor zonei, la care suntem și noi părtași. De aceea nu ni se pare decât în firescul lucrurilor ca alte și alte momente de cultură autentică să-și facă apariția în arealul cultural tecucean.

„Nasc și la Moldova oameni!”, consemna cu demnitate cronicarul Miron Costin, marele logofăt al Moldovei, în Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675). Un asemenea loc binecuvântat este orașul Tecuci. Aici s-a temeluit o vatră de cultură pe orbita căreia s-au statornicit literați de renume ai spiritualității române precum: Costache Conachi, Hortensia Papadat-Bengescu, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Dionisie Duma ș.a. Și tot aici adaugă pietre la templul cultural literații tecuceni contemporani Ionel Necula, Vasile Ghica, Virgil Pavel, Aurel Brumă, Ştefan Andronache, Dan Movileanu, Ghiță Nazare, Mihaela Gudană, Vladimir Radu, Dan Vîță ș.a. 

Un admirabil intelectual este Virgil Pavel, profesorul înzestrat cu harul scrisului (în cifre și în litere), fapt care poate fi argumentat atât prin dăruirea didactică în cei 40 de ani de profesorat, dar și, îndeosebi, prin suita de lucrări monografice, prin care a nemurit logica matematică și personalitățile urbei.

După anul 2015, neastâmpărul cercetării și profunda recunoștință pentru Tecuci și oamenii orașului, s-a concretizat într-o suită de editări monografice, astfel intelectualul integrându-se grupului de creatori contemporani, cu care a împărtășit proiecte, idei, empatii: eseistul Ionel Necula, aforistul Vasile Ghica, poetul Dionisie Duma, prof. universitar Doru Scărlătescu, documentaristul-monografist Ștefan Andronache, prof. Vladimir Radu ș.a.

Interesul profesorului Virgil Pavel s-a axat pe mișcarea protejării de iminenta uitare omenească a biografiei acelor oameni „atipici” care au ridicat / au promovat / au susținut valorile urbei Tecuciului. Atenția dumnealui s-a focalizat gratitudinal asupra profesoarei Iulia Gheorghiu, matematicianului Nicolae Pavel, sculptorului Dan Mateescu, medicului-poet Ion Hurjui, veteranului Gheorghe Arhip. N-a ezitat să pună în pagini memorialistice efortul asiduu de autoperfecționare și să aducă prinosul de recunoștință față de consoarta Lidia (prof.), față de colegii-profesori și, în mod frecvent, față de discipolii Liceului Nr. 1, astăzi Colegiul Naţional „Spiru Haret”, elevi cărora le-a predat disciplina Matematică timp de 40 de ani, de la repartiţie până la pensie.

 Cartea de față – Puterea Cuvântului scris. Scrisori (Iași, Ed. Performantica, 2024) – se înscrie ca a doua parte a vol. monografic Iulia Gheorghiu – O floare rară a Tecuciului (Iași, 2018). Intrinsec, elaborarea acesteia este legată de existența primei părți. Substanța volumului o dă epistolarul, prin care cititorul are confirmarea acurateței de realizare a profilului moral al profesoarei de franceză Iulia Gheorghiu (protagonista din prima carte).

Volumul în speță cuprinde motivarea scrierii (Argument), o succintă incursiune în meandrele scrisului, corespondența primită de la Iulia Gheorghiu, perioade din activitatea didactică a protagonistei, un calup cu evocări, amintiri și însemne de recunoaștere a prestigiului Iuliei Gheorghiu și repere bio-bibliografice.

N-aș da crezare totală mărturisirii auctoriale din Argument, anume că demersul său pentru elaborarea acestei cărți a avut drept catalizator îndemnul prietenului Ionel Necula de a continua. Posibil, dar așa cum îl cunosc, profesorul Pavel are stări de efervescență în valorificarea patrimoniului tecucean și tind să cred că nu putea pune în sipetul uitării scrisorile colegei profesoare. Și apoi, cum adaugă autorul în alocuțiunea despre script, Din istoria scrisului, fără scrierea faptelor, parafrazăm, „astăzi am fi lipsiți de cele mai elementare cunoștințe” despre marile valori umane patrimoniale. Așadar, personalitatea Iuliei Gheorghiu ar avea fisuri de înțelegere și prețuire fără cunoașterea aleselor gânduri și confesiuni privind școala și profesia care i-au fost atât de dragi.

Cine zăbovește citind cele 12 scrisori, vede radiografia interioară a cugetului și sufletului profesoarei de un rafinament rarissim astăzi. Povestea vieții prinsă-n puținele confesiuni epistolare e cutremurătoare. Redimensionat, calvarul bolii trăit în doar șapte luni poate avea extensia unui roman psihologic: în concediul de odihnă din august 1974, apele vieții domnișoarei își schimbă cursul, devin neliniștite, învâltorate, periculoase și o trag în afundul morții pe tânăra profesoară. Avea doar 54 de ani.

Ceea ce părea doar o adiere aspră a unei stări fiziologice s-a dovedit apoi a fi cancer, boală nemiloasă și netratabilă. Încetul cu încetul, Iulia Gheorghiu s-a obișnuit cu analizele, internările, examinările medicale… Verdictul medicului examinator a fost dezarmant: de la „a trebuit să-ncep imediat un tratament de Ro[e]ntgen terapie, existînd suspiciunea că s-ar putea să fie ceva de natură malign” până la răspunsul „foarte categoric: „Vă pensionați!“ (adică nu veți reveni niciodată la ceea ce ați fost).

Firul roșu care parcurge epistolele este îngrijorarea față de situația școlii rămase fără directorul plin, gândul că documentația școlară trebuia să-și urmeze cursul administrativ: „Stau mereu cu gîndul la toți de acolo, la toate problemele care frămîntă colectivul nostru, fiindcă oriunde m-aș duce și orice aș face, nu mă pot desprinde de locul unde am muncit atîția ani, de care m-am legat prin atîtea fire” (Scrisoarea 7). Mai mult, surprinde verticalitatea morală, fiindcă nicio clipă nu se plânge de încercările bolii, nu disperă. Ba, mai mult, impresionează delicatețea atitudinală în a-și proteja rudele („cei de acasă”), prietenii, colegii, învățăceii…

Confesorul epistolar Virgil Pavel, la rându-i, păstrează demnitatea auctorială și-n cele „câteva concluzii” sintetizează problematica scrisorilor, surprinzând statutul profesoarei care, deși bolnavă, rămâne o fire puternică, echilibrată depășind stările fiziologice dureroase și meandrele psihice.

Ca director adjunct, profesorul Virgil Pavel și-a asumat responsabilitatea conducerii instituției. Informațiile trimise („ampla prezentare a tuturor problemelor și a aspectelor principale”) erau, desigur, curente, detaliate și corecte. Nu întâmplător mulțumirile Iuliei Gheorghiu sunt repetate: „E meritul tuturor și al mata în special și mulțumesc din toată inima pentru această satisfacție, care a compensat frămîntările acestei perioade destul de neplăcute pentru mine” (Scrisoarea 6); „Pentru mata, încă o data calde mulțumiri pentru tot și toate și numai bine” (Scrisoarea 10); „Pînă voi reuși să mulțumesc fiecăruia, îți mulțumesc în primul rînd mata și te rog să transmiți și tuturor celorlalți caldele mele mulțumiri” (Scrisoarea 12).

 Acuratețea limbajului, expresivitatea aleasă a scriiturii sunt semne de înaltă intelectualitate. Conținutul epistolelor poartă amprenta unui mare caracter, a unui suflet nobil, altruist, specific intelectualilor (oameni ai școlii, îndeosebi) din toate timpurile.

Observăm procesul de împletire a două destine – Iulia Gheorghiu și Virgil Pavel – tangente pentru o perioadă (timp de 16 ani au fost colegi de profesorat la Liceul Nr. 1 din Tecuci). Sunt traiectoriile a doi intelectuali, modele de asumare a responsabilității față de truda la catedră, față de direcția de dezvoltare a școlii postbelice, cu pasiuni complementare didacticii (muzica și scrisul) și foarte îndrăgiți de discipoli. Printre cadrele didactice, există multe asemenea situații, dar proiectul profesorului Virgil Pavel a prins viață și se împlinește acum prin cartea de completare monografică despre profesoara de franceză, director al Liceului Nr. 1 din Tecuci.

În mod cert, întâlnirea celor doi intelectuali rămâne o intersectare augustă. Patrimoniul literar tecucean se întregește cu un nou volum monografic: Puterea Cuvântului scris. Scrisori.

Respect ștafeta gratitudinii: Iulia Gheorghiu a mulțumit colegului, Virgil Pavel a a adus mulțumiri profesoarei. închei excursul prefațator, la rându-mi mulțumind deopotrivă celor doi memorabili profesori ai mei din anii de liceu pentru vocația de dascăl, pentru onestitatea umană și devotamentul didactic pe care le-am preluat de la dumnealor. În memoria mea, cei doi stau în fața elevilor clasei, la catedră, la tablă ori la un careu pe terenul din spatele școlii: matematicianul – un tânăr zâmbitor și, alături, cu ochii ca cerul – o suavă domnișoară de pension.

După aproape patru decenii de profesorat (la un liceu din Huși), am convingerea și dovezile că ștafeta merge mai departe…

Prof. Lina Codreanu