Procurorii au declarat zilele trecute faptul că Revoluţia din 1989 nu prea a fost revoluţie, lucru cunoscut de mulţi dintre noi.
Cu toate că au trecut 28 de ani, îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri. În seara zilei de 22 decembrie 1989, la ora 23.30, în Bucureşti era Revoluţie. Încă de a doua zi nu a mai fost Revoluţie şi părea mai mult o lovitură de stat. Ce s-a întâmplat peste noapte, doar procurorii care studiază dosarele Revoluţiei sunt în măsură să spună.
În jurul orei 23.30 au început să se audă focuri de armă în jurul televiziunii române. Foiala a încetat brusc iar cei aflaţi în curtea din spate a televiziunii s-au ascuns în locuri ferite.
În chiar acea clipă mă aflam pe treptele unei scări de la intrarea în clădirea principală a televiziunii. Mâncam un sandviş când a venit cineva la mine să-mi spună că trebuie să mă ascund fiindcă a început să se tragă din jurul televiziunii, de parcă eu nu auzeam. Sandvişurile au fost trimise cu lădiţele de bucureşteni. Mai mult împotriva voinţei mele a trebuit să mă ascund alături de alţi tineri în spatele unei movile de nisip, peste nişte brăduleţi culcaţi la pământ.
La televiziune am ajuns purtat de val. La ora 19 făceam deja parte dintr-un detaşament care avea misiunea de a păzi o fundătură care se oprea în gardul televiziunii. Cu un băţ în mână, făceam parte dintr-un grup de zece persoane care trebuia să oprească orice terorist ce ar fi vrut să sară gardul. Erau câteva grupuri constituite pentru a apăra televiziunea, alcătuite din tineri care abia aşteptau să pună mâna pe un terorist. Mai târziu au apărut soldaţii iar noi am fost retraşi din capătul fundăturii.
În jurul orei 22.30, la poarta din spate a televiziunii s-a oprit un autobuz. Prin geamurile sparte se vedeau alţi revoluţionari care strigau că l-au adus pe Nicu. Era vorba despre Nicu Ceauşescu iar noi am făcut două cordoane, ţinându-ne de braţe, formând un culoar prin care Nicu trebuia să treacă. Toţi strigam „Fără violenţă!”. Însă la câţiva paşi de mine cele două cordoane s-au rupt şi toţi au tăbărât asupra lui Nicu, vărsându-şi furia. Am făcut un pas în spate şi mă întrebam ce s-a întâmplat cu „fără violenţă” în timp ce priveam mulţimea dezlănţuită. Dimineaţă aveam să aflăm că peste noapte, în curtea din faţă a televiziunii, au murit cinci persoane.
Alături de alţi tineri am intrat dimineaţă în corpul mic al televiziunii pentru a ne încălzi. Un subofiţer care avea sub comanda sa câţiva soldaţi instalaţi în acea clădire a început să ţipe la noi, spunându-ne să părăsim clădirea. Avea suspiciunea că am putea fi terorişti. Clădirea se cutremura iar de pe acoperiş se auzea răpăitul mitralierei care a fost instalată seara trecută. L-am întrebat pe subofiţer de ce se zguduie clădirea. „Se trage cu arme grele de la clădirile din jur”, îmi răspunde. „Şi voi de ce nu trageţi cu arme grele”, l-am întrebat. „Nu vrem să stricăm clădirile”, zice el.
În acea clipă mi-am dat seamă că ceva nu e în regulă cu Revoluţia şi am decis să plec cât mai repede de acolo. La câteva minute m-am urcat pe un TAB care părăsea curtea, cu destinaţia Ministerul Apărării Naţionale, şi dus am fost.
Procurorii au declarat zilele trecute faptul că Revoluţia din 1989 nu prea a fost revoluţie. Unii dintre noi cunosc acest adevăr încă de atunci. Astăzi se împlinesc 28 de ani de când Revoluţia a fost confiscată.
F.A.
