Cu siguranță, actorul Emil Coșeru este un nume ce face cu adevărat cinste orașului nostru.
Îi cunosc activitatea de mai multă vreme și anul trecut l-am întâlnit cu ocazia desemnării Titlului de Cetățean de Onoare al municipiului Tecuci. Apoi, la puțin timp, la sala „Studioˮ a Casei de cultură a prezentat un spectacol în care au evoluat studenții lui de la Academia de Teatru din Iași. Recent m-am întâlnit cu dânsul în trenul București-Iași, călătorind împreună până la Tecuci, el continuându-și drumul la Iași.
I-am solicitat un interviu pe care mi l-a acordat cu toată plăcerea.
R: În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru faptul că ne oferiți din prețiosul dvs. timp câteva minute pentru a transmite tecucenilor gândurile dvs. Sunt pus în situația de a nu ști cum e mai corect să mă adresez știind că sunteți actor, regizor, profesor universitar, fost director adjunct al teatrului, acum societar. Așa este ?
E.C.: Sunt pur și simplu actor. Toate celelalte sunt adjuvante. Le-am căpătat prin muncă de-a lungul timpului. Deci actor.
R: Am să continui spunând că sunt un fiu al Tecuciului, născut și crescut aici și consider că am reușit să cunosc orașul și viața culturală a acestuia, tatăl meu lucrând la ziarul local și la fostul Centru de radioficare raională. Casa de cultură „23 Augustˮ din Tecuci, pentru că așa se chema, a avut numeroase activități printre care o renumită formație de muzică ușoară, una de dansuri și una de teatru. Formația de teatru amator de aici, prin anii 1962, a obținut premiul întâi pe țară cu piesa „Împărăția lui Machedonˮ de Tiberiu Vornicu, iar în anul 1963 a avut un succes foarte mare cu piesa „Salutul diminețiiˮ de același autor. Am acum în fața mea documente, respectiv programul de atunci unde pe lângă alți actori amatori cum ar fi Gheorghe Voicovici, M. Calu, Sofia Zamfirescu, Mihai Oancea, Tanța Gheorghiu, Costel Jugănaru, apare și artistul amator Vasile Coșeru, tatăl dvs. Știu că lucra pe atunci la Unitatea de gospodărie orășenească și mai rețin că a avut un rol de excepție Ion din Năpasta. Pe atunci cred că aveați 15-16 ani. Ce vă mai aduceți aminte de atunci, pentru că iată s-a mai demonstrat încă odată că „așchia nu sare departe de trunchiˮ dar de această dată a sărit mult mai bine. Așa e?
E.C.: Cam așa e… Tata a fost un pasionat de teatru, de lectură în general. Îmi amintesc că l-am văzut jucând în Năpasta, am fost impresionat la vremea aceea. În facultate,la clasă, la unul dintre examene l-am jucat și eu pe Ion. Sunt mândru că tata mi-a insuflat pofta de teatru. Meseria de actor este cea mai frumoasă din lume.
R: Tot la Tecuci, la fostul Liceu nr. 1 de fete, azi CNSH, a terminat un alt nume ce îl rostim cu mare plăcere, scriitorul, poetul, umoristul și mai ales omul de radio Aurel Brumă. El revine cu mare plăcere la Tecuci, are legături cu mulți oameni de cultură de aici, în special cu interpretul cantautor Cristi Corcioveanu, pe versurile acestuia interpretând multe cântece cum ar fi „Meseria de copilˮ, „Second Handˮ și multe altele. Mai știu că el avea la radio o emisiune îndrăgită de auditori intitulată „O brumă de umorˮ dar s-a îndreptat și spre dramaturgie, unele piese jucându-se și la Iași. Ce ne puteți spune despre el, îl cunoașteți bine, vă întâlniți din când în când?
E.C.: Pe Aurică Brumă l-am reîntâlnit în Iași. Am lucrat mult la Radio Iași împreună, mi-a luat câteva interviuri, ne întâlnim des, de fiecare dată cu aceeași plăcere. Aurică este unul dintre cele mai fascinante personaje ale Iașului, plin de umor și bun-simt, îl iubesc și îl respect.
R: Unele documente spun că sunteți născut la Cudalbi, în apropierea Tecuciului, dar am înțeles că nu prea ați stat în această localitate. Totuși, de câte ori ați fost invitat ați răspuns cu mare plăcere, însemnând că simțiți totuși ceva pentru Tecuci. Așa este?
E.C.: Greșeală, nu m-am născut la Cudalbi, mama mea s-a născut acolo, familia ei fiind deportată în primii ani ai regimului comunist. Eu m-am născut la Tecuci, în plină iarnă în 1947. Mă simt legat și astăzi de Tecuci pentru că amintirile copilăriei mele sunt mereu prezente.
R: Ați terminat IATC la clasa renumitului regizor Moni Ghelerter și Zoe Anghel Stanca. Vă rog câteva amintiri de la aceștia și dacă, în calitatea de profesor univ. transmiteți studenților câte ceva de la aceștia?
E.C.: Am avut marele noroc să-i am profesori pe cei doi mari pedagogi. M-au iubit, m-au crescut, m-au format ca actor și ca om, iar eu i-am prețuit și le voi fi mereu recunoscător. Studenților le povestesc tot timpul despre ei și îmi amintesc și acum inflexiunile vorbelor lor.
R: Vă rog să ne numiți câțiva din foștii colegi studenți și unde sunt ei acum.
E.C.: Mi-ar trebui câteva pagini ca să-i pomenesc. Unii dintre ei au intrat în neființă, alții sunt pensionari, alții mai colaborează cu diferite teatre, dar toți au avut o frumoasă carieră. Nume Cornel Constantiniu, Domnița Mărculescu, soția lui Cornel, Valeria Marian-Ogășanu, Petre Lupu, Ion Cocieru, etc.
R: Am urmărit rolurile pe care le-ați interpretat de-a lungul impresionantei dvs. cariere, aveți 200 de roluri realizate. Personal, după aspectul dvs. cred că cel mai bine vi s-a potrivit rolul „Bălcescuˮ din piesa „Marea Unireˮ de M. Filip. Țînând totuși cont de faptul că ați debutat cu rolul Treplev din piesa „Pescărușulˮ de A.P. Cehov, care din cele circa 200 de roluri v-a rămas cel mai mult la suflet?
E.C.: Toate. Un tată își iubește toți copiii!
R: Ați fost, printre alte distincții, decorat cu Ordinul Național pentru merite, în grad de Cavaler de către Președintele României în anul 2002. Ce ați simțit când ați stat față în față și ați dat mâna cu Președintele României?
E.C.: Sigur, e un moment impresionant să te întâlnești cu președintele țării, mai ales că-l cunoșteam de la Iași pe dl. Iliescu, dar emoția a fost mai puternică când am primit din partea Regelui Mihai la Castelul Peleș, Crucea Casei Regale a României. Cu atât mai mult că un alt Coșeru, bunicul meu, a primit două medalii, una din partea Regelui Ferdinand și una din partea Regelui Mihai.
R: Cum ați primit declararea dvs. ca Cetățean de Onoare al municipiului Tecuci?
E.C.: Am fost onorat și emoționat. Mă gândesc tot timpul la cât de fericiți ar fi fost părinții mei și sora mea care nici ea nu mai este.
R: Cu toate că nu ați ajuns încă la Ateneul Fundației Pelin din Tecuci, ce ați auzit din presă sau de la colegi despre activitatea acestei Fundații, care dorește să apropie cât mai mult cultura de oameni?
E.C.: Sincer, prea multe lucruri nu am auzit, dar e de aplaudat o fundație care-i apropie pe oamenii de cultură și cei care au gândit și au dat naștere proiectului merită tot respectul meu.
R: Acum, la început de an, ce doriți să transmiteți tecucenilor și dacă mai aveți ceva de completat în afara întrebărilor.
E.C: Tuturor tecucenilor un An Bun, bucurii și gânduri bune! Toată dragostea mea. Tecuciul îmi este în suflet! Mulțumesc!
R: Vă mulțumesc pentru interviul acordat.
Iancu Aizic
Sursa foto: internet
