Muzeul de istorie „Teodor Cincu” – Exponatul lunii aprilie

 

Blesteme în vechile tipărituri românești. Studiu de caz: „Cazania lui Varlaam”

În Țările Române existau mai multe mijloace pentru a dovedi adevărul în justiție: mărturisirea împricinatului, mărturiile martorilor, jurământul împricinatului, blestemul și cartea de blestem.

Jurământul de brazdă (se invoca blestemul pământului) a fost înlocuit de blestem la cererea Bisericii, care-l considera un obicei păgân, dorind unul „creștinesc” – cartea de blestem.

Blestemele sunt des întâlnite în documentele medievale încă din secolul XIV și au pătruns în țara noastră pe filieră bizantină.

Câteva secole mai târziu apar „Cărți de blestem” menite să-i înfricoșeze pe toți cei care nu respectau poruncile domnești. Scopul lor era ca cei care încălcau hrisoavele să aibă parte de blestemul Divinității. În acele vremuri, blestemul era ceva normal, omniprezent: testamentele conțineau blesteme din dorința de a le face respectate.

Blestemul a constituit un mijloc de presiune psihologică supremă, în momentul în care jurămintele celor implicați în judecată ori martorii nu erau probe suficient de convingătoare.

 Cartea de blestem era dată de către Mitropolit sau Episcopi, la porunca domnitorului, sau la cererea uneia dintre părțile implicate în proces. De multe ori era folosită ca mijloc de a impresiona, ca o metodă de intimidare.

Însemnările marginale, existente în vechile tipărituri românești, conțin numeroase blesteme de proprietate, scrise din dorința posesorilor de a-și proteja aceste bunuri de preț împotriva dispariției lor pe diverse căi.

Introducerea blestemului de proprietate în cuprinsul însemnărilor arată că furtul cărților era, probabil, o practică relativ frecventă în trecut. Acest fapt era determinat de numărul mic de exemplare, vechile tipărituri fiind adevărate rarități, de prețul ridicat al acestora și, nu în ultimul rând, de nevoile culturale și cultice ale persoanelor sau comunităților religioase care le întrebuințau.

Blestemele de proprietate se întâlnesc pe multe dintre cărțile vechi românești, începând de la cele tipărite în secolul al XVI-lea și până la cele din secolul al XIX-lea. Indiferent de categoriile de proprietari, aceștia simțeau nevoia imperioasă de a-și conserva cărțile manuscrise și tipărite aflate în posesia lor, cu atât mai mult dacă erau moșteniri cu valoare afectivă sau spirituală, ori procurarea unui manuscris de o rară frumusețe sau a unei tipărituri deosebite era rezultatul unui efort considerabil.

Deoarece au fost identificate și blesteme de proprietate în limba slavonă ne îndreptățește să credem că această practică este veche, ea fiind folosită în cazul manuscriselor, de unde a trecut la tipărituri.

Cu timpul, blestemele de proprietate din cărți vor dispărea din însemnările de proprietate, care își vor prelungi existența, ajungând până la noi, dar într-o formă mult mai scurtă, consacrată în expresia Ex libris.

În cazul cărților liturgice, pentru prețul mare cu care se vindeau, acestea erau cumpărate, de obicei, fie de o întreagă comunitate care se asocia adunând sumele de bani necesare pentru achiziționare, fie de către o singură persoană care deținea un anume statut social, situația financiară permițându-i acest lucru. Astfel, efortul financiar, comun sau individual, depus pentru procurarea cărților, justifica prezența blestemelor de proprietate.

După cumpărare, proprietarii cărților le donau, spre folosire, bisericii din comunitatea lor, considerând aceasta o acțiune menită să le înveșnicească numele și binefacerea, de unde și dorința de a asigura cărților, prin intermediul blestemului de proprietate, o protecție. În acest fel, tipăriturile deveneau un bun comun, asupra cărora aveau putere numai proprietarii de drept, adică cei care le-au cumpărat.

Dania comună se făcea cu un scop precis, acela de pomenire veșnică a donatorilor, a părinților și a strămoșilor lor, dar și a urmașilor, iar blestemul de proprietate trebuia să consfințească acest fapt. Slujitorii altarelor care priveau respectivele cărți aveau datoria de a se ruga pentru ei și pentru iertarea păcatelor lor. De asemenea, se dorea ca darul lor oferit bisericii să aibă rolul de absolvire sau de răscumpărare a vinei față de divinitate.

Nu au fost puține nici situațiile în care cărțile erau cumpărate de o singură persoană și donate apoi bisericilor și mânăstirilor, cu aceleași scopuri.

Autoritatea de care s-a bucurat în lumea creștină Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, a făcut ca cei 318 episcopi care au participat să fie declarați sfinți, fiind considerați repere de statornicire a dreptei credințe în fața ereziilor. Frecvența cu care aceștia sunt invocați în alcătuirea blestemelor de proprietate ne conduce spre concluzia că scribii preluau, unii după alții, un formular tip al blestemelor, pe care îl respectau mai mult sau mai puțin. Acestui tipar i se alăturau blestemele în care sarcina de a pedepsi pe cei care înstrăinau cărțile îi era atribuită Fecioarei Maria, sfinților aleși ca patroni ai bisericilor unde erau donate cărțile, celor 12 apostoli, sfinților a căror activitate a avut un caracter justițiar, etc.

În formulele de blestem consacrate sunt întrebuințați termeni specifici, precum: blestemat, anatema, afurisit, proclet, triclet, maranata.

Datorită conținutului religios și destinației lor, blestemele de proprietate au jucat un rol important în mentalul colectiv, care a identificat furtul tipăriturilor liturgice cu un sacrilegiu, urmat de o pedeapsă divină. Blestemele aveau rolul de a descuraja prin înfricoșare pe cei care doreau să își însușească cartea pe nedrept. Proprietățile succesive ale unor tipărituri arată că interdicțiile, oricât de înfricoșătoare ar fi fost, și-au atins doar în parte scopul pentru care au fost scrise.

Înstrăinarea cărților este o problemă mult mai complexă decât pare la prima vedere, deoarece atrage după sine aspecte referitoare la circulația tipăriturilor, la prețul de vânzare, la categoriile de proprietari, la rolul social, cultural și economic pe care acestea îl aveau în societatea românească.

 Exemplarul de față aparține Bibliotecii Municipale „Ștefan Petică”, Tecuci, fondul „Constantin Solomon”. Cartea a fost descoperită de către profesorul C. Solomon, în anul 1940, în turnul noii clopotnițe al bisericii din Lărgășeni (comuna Corbița, județul Vrancea), unde erau depozitate icoanele, cărțile ce au rămas de la vechea biserică.

Descoperirea a fost făcută cu prilejul documentării în vederea redactării studiului istoric „Biserica și moșia Conăcheștilor de la Lărgășeni – Tecuci”, apărut în anul 1942 în revista Analele Moldovei, volumul II.

La moșia din Lărgășeni spătarul Gavril Conachi, unchiul poetului Costache Conachi, își avea locuința de țară și a înălțat aici o biserică din bârne de stejar în anul 1759. Cu acest prilej înzestrează biserica cu „Cazania lui Varlaam”, pe care încearcă să o protejeze de a fi furată, scriind un blestem în partea de jos a paginilor 8-27: „Aciastă carte ci să chiamă Păuceniie am cumpărat-o pentru trebuința Bisăricii mele din Lărgășeni [ce] iasti la țin[u]t Tecuci; deci oricine ar fura-o dela sfânta bisărică sau din vreo întâmplare ar căde la altă mână și ar tăgădui, unul ca acela să fie blăstămat de Domnul Hs. și de Maica Preacurată fecio[a]ra Maria și de 318 sfinți părinți din Nichia și part[e] lui să fie cu Iuda vânzător[ul] și trupul lui să fie locaș diavolului și să-l lovască cu tremurul lui Cain și bubele Ghiezii; hierul și piiatra să putrezască iar trupulu acelue să rămâi întreg. Amin. 7267 (1759) Ghen[ar] 26”.

 

Muzeograf Dr. Paul Ciobotaru

 

error: Content is protected !!