Aron Aizic și deliciile satirei

 

N-aș putea spune de ce, dar în istoria literaturii române genul satiric este abordat mai rar și cu oarecare reținere. Dacă observăm bine, recursul la ironie, la satiră, la verbul caustic și arțăgos, nu are prea mare trecere la scriitorii români, iar cei mulți-puțini ce s-au repliat totuși în această  partitură sunt de etnie  evreiască; Sașa Pană, Ilarie Voroca, Constantin Tonegaru și alții au dat genului o strălucire care onorează literatura română.

În acest cadru trebuie inclus și Aron Aizic, al cărui volum „Niște rime săltărețe și cu vorbe șugubețe…” (Buzău, 2021 – fără ISBN), recent intrat în circulație publică se decontează din același aluat satiric, dar, firește, cu alte mijloace și vizând alte finalități. Acest volum, mărturisește autorul într-o succintă prefață, este pentru uz intern, în sensul că se adresează în mod special familiei și prietenilor noștri, alături de care am trăit evenimentele menționate și care sunt personajele principale din poezii și epigrame.

Avem de-a face cu o dispunere ludică și de circuit închis, cum cu o modestie care îl onorează, mărturisește autorul? Dacă asta și-a propus autorul, atunci nu ne rămâne decât să-i subliniem apăsat abilitățile literare evidente care l-ar îndreptăți la aspirații mai generoase. Înțelegem bine joaca de-a versificarea, dar când joaca se întinde pe suprafața a peste 300 de pagini, atunci joaca devine serioasă și autorul poate năzui la o afirmare dincolo de marginile diletantismului.

Cine este Aron Aizic?  Este, bineînțeles, tecucean, a absolvit Liceul Calistrat Hogaș și a avut dirigintă pe regretata profesoară  de engleză Iulia Gheorghiu. Sigur, viața l-a îndepărtat de patriarhalitatea tecuceană, dar, probabil, ceva din sensibilitatea tinereții sale năvalnice a rămas legată de glazura acestui spațiului spiritual.

Cartea care a ajuns pe masa mea de lectură și despre care mi-am propus să dau seama în aceste rânduri, conține de toate. Structurată în opt diviziuni, regăsim în paginile ei familia, imaginea lirică a soției Doina,  apoi a copiilor, Șerban și Daniel și, firește, a nepoților și prietenilor apropiați pe care îi nemurește în versuri calde, crocante, dar și cu pigmentul satiric la cheie. M-a surprins plăcut acrostihul dedicat soției de ziua ei care conține opt strofe și fiecare strofă câte cinci versuri – tot atâtea câte litere conține numele celei sărbătorite. Din care reproducem ultima strofă:

De ziua ta, acum la încheiere

O primăvară viața  vreau să-ți fie

În viața ta să nu știi ce-i durere

Nepoții să-ți aducă bucurie

Având în tine reazăm și putere.

Semnează, un bărbat fericit, bucuros că numele soției sale nu are decât cinci litere, căci altfel ar fi fost nevoit să scrie o baladă! 

Mai sunt și alte poezii care scot în evidență abilitățile lirice ale autorului. Că autorul nu și le ia în serios, este alegerea sa, dar eu pot să confirm că aceste aptitudini sunt reale și cred că mai devreme sau mai târziu să le vedem dispuse și într-o notă mai sobră și cu trecere la rigorile actului literar.

Ceea ce surprinde în textele scrise de Aron Aizic este nota satirică a epigramelor sale, care constituie partea cea mai consistentă a cărții. Sunt într-o familie destule evenimente pe care autorul le evaluează și le fixează în catrene, de cele mau multe ori hazoase și, vorba poetului, șugubețe. Sunt aniversări, sărbători religioase – Paște, Crăciun – pe care autorul le împănează cu ironie și le transpune în delicii lirice. Multe din ele transcend ideea unei afaceri de familie și pot fi evaluate într-un registru mai generos, adică pot fi adjudecate sub spectrul valorii literare.

„Mă-ntreabă unul de-i adevărat/ Că am copii gata de nunți/ Păi sigur, amândoi s-au însurat/ Unul cu banca, altul cu-auditul/ Și-au și copii, să le trăiască/ Deși s-au chinuit nițel/ Și s-au gândit ca să-i numească/ Băncuță și Audițel.”

Și mai notăm, măcar fugos și în trecere epigrama adresată colegilor de excursie, care pierd mult timp prin magazine, după cumpărături: „La anul de mai revenim/ Și vrem să meargă totul bine/ Cu o propunere venim/ Să ne cazăm în magazine”.

Nu mai insistăm. E o carte delicioasă, agreabilă despre o familie armonioasă, clădită pe iubire, pe respect și pe cutumele milenare, cele care au fost validate de alte generații în veacurile anterioare și pe care familia Aron Aizic le cultivă și le conservă cu măsură.

 

Ionel Necula