Când am citit prima dată această carte – o-ho-ho, asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, ce zic? decenii chiar – am avut senzația unei promenade printr-un cimitir de eroi. În Tecuci exista un singur exemplar de carte în posesia lui Dumitru Costică, fiul unuia dintre eroii acestei cărți și o păstra cu sfințenie. De la el am împrumutat-o pentru lectură.
Am încercat să aflu câte ceva despre autorul Leon V. Crețulescu și prietenul meu cel mai informat – dl Google n-a fost capabil să-mi ofere vreo informație. Știu doar că era căpitan în Compania a II-a din cadrul Regimentului 24 infanterie și avea sub comandă Flăcăii Tecuciului. În plin război, sub asaltul bombardamentelor, autorul găsea răgazul necesar să-și noteze în jurnalul său de luptă eroismul flăcăilor tecuceni pe teatrul de operații din Basarabia, să-i nemurească prin relatările sale alerte și pline de nerv, de dinamism. Nu știu să existe prea multe lucrări de genul acesta, scrise la fața locului, sfidând moartea care îi pândea clipă de clipă feciorii de sub comandă.
Autorul urma, cum se pare, modelul Marc Aureliu care, tot așa, între două șarje de luptă se retrăgea în cortul său imperial și își scria meditațiile sceptice, doar că autorul nostru nu avea timp și dispoziție pentru meditații filosofice, luptele erau crâncene, scenele apocaliptice, iar moartea se arăta hămesită și pofticioasă de destine omenești.
La Vacarjani s-a dat una dintre cele mai cumplite bătălii, din câte avea să întâmpine Compania condusă de cpt. Crețulescu. Glasurile celor ce cădeau umpleau văzduhul, chiar de la plecare.
„După 150-200 m de înaintare observăm șanțul anticar, un rug întins care ne aștepta și-n mințile noastre am făcut legătura cu cea de la Țiganca – Înainte. Ajungem prin salturi, om cu om, la 30-40 m de inamic. Mă ridic și dau semnalul de reînceperea înaintării, apoi observ că în fața șanțului avem de trecut o bandă de 12-15 m teren minat pe toată întinderea lui. Încep să urlu: Păziți, mine! Strigătul se repetă pe lanț, tot dispozitivul se oprește. Focurile de la grupul de case roșii, din stânga, se încrucișau cu cele de la pădurea de salcâmi, vaetele celor răniți sporeau mereu, nu mai era vremea de pierdut. Tatăl nostru. Vor râde toți strategii și tacticienii, trecuți, prezenți și viitori, dar așa a fost” (p. 41).
La Glinoe, Compania este întâmpinată de oamenii locului, români care au îndurat stăpânirea bolșevică, despotică și atee.
„I-am întrebat cum au făcut de și-au păstrat credința, cu toată prigoana pe care am suferit-o aproape un sfert de veac, fără preot și cu biserica dărâmată din temelie.
– Așa cum ne-nvăța Dumnezeu. V-o câțiva din iștia mai bătrâni, au apucat, de-au avut aghiazmă di ce mare, ba unia s-o dus di-o adus di dincolo pi timpul vostru.”
Nu mai insist. Cartea este tulburătoare și mă bucur că s-a tras într-o ediție nouă și poate fi procurată de toți cei amatori. Și m-aș bucura și mai mult să știu că ajunge pe masa a câți mai mulți cititori. Lectura ei echivalează cu o lecție de eroism, de patriotism și de credință nestrămutată.
Ionel Necula
