Nu știu cum se întâmplă prin alte localități, dar la noi, la Tecuci, senectutea se dovedește destul de productivă sub aspect intelectual. În câteva rânduri am avut posibilitatea să iau pulsul vieții culturale din alte localități – din Adjud, din Rm. Sărat – și n-am văzut prea mulți seniori implicați în viața culturală a acestor localități. Bag seama că senectutea nu conservă și nu duce mai departe decât imboldul și propensia deplinei maturități. O viață petrecută în rudimentar, în problemele imanenței, pe prima treaptă a piramidei lui Maslow va conserva și la senectute aceeași existență în rudimentar, în minor, în platitudini, în cultivarea de impresii false și ipocrite, c-ar reprezenta, chipurile și ei ceva, de vreme ce au cochetat cu creația, cu gândul înalt, cu tentații izvoditoare. Cunosc acest gen de creatori interesați doar de inducerea unei impresii false, nicidecum de adâncirea unei probleme, de cercetarea unei personalități sau fapt de cultură din care să extragă toate consecințele derivate. Fac risipă de citate, dau impresia de erudiți, când de fapt, bieții de ei, habar nu au de opera adevărată a celui din care a citat, dar scopul a fost atins omul face impresie, induce părerea eronată de multilateral dezvoltat, dar sterilitatea se observă ușor și dacă unii se prefac că n-o observă, la mijloc trebuie să fie niște calcule meschine, oneroase.
M-am întins mai mult cu această introducere stânjenitoare, pentru că scopul acestor rânduri este prilejuit de editarea scrierilor literare a cunoscutului cărturar tecucean Constantin Solomon. Recenta editare realizată de Viorel Burlacu respectă în linii generale cutumele unei reeditări – nu pe toate, dar are prefață, are postfaţă, ceea ce lipsește este nota asupra ediției. Cititorul nu știe de unde au fost adunate textele și nici dacă reputatul profesor, la vremea lui și le-a adunat într-o ediție de autor. După câte știu, ediția lui Viorel Burlacu poate fi considerată princeps în sensul că e prima alcătuire cu scrierilor literare risipite de autor prin diferite publicații, deși era în practica vremii ca autorii să-și publice scrierile în broșuri de 5-10 pagini.
Studiul despre poetul Theodor Șerbănescu, bunăoară, a fost publicat într-o broșură de câteva pagini pe care am avut posibilitate să o consultăm și noi. Probabil că și alte scrieri au cunoscut un tratament asemănător.
Constantin Solomon este important dacă este privit din două perspective: prin studiul asupra Bibliei de la București, tradusă de Șerban Cantacuzino, ceea ce a însemnat fixarea definitivă a limbii române și a principalului fond lexical și prin cercetările sale asupra scriitorilor locali – Calistrat Hogaș, Theodor Șerbănescu, despre care aduce multe date biografice inedite, necesare viitorilor cercetători.
Studiul asupra Bibliei de la București a fost recunoscut la vremea respectivă ca o lucrare serioasă și valoroasă pentru care a și fost premiată de Academia Română cu Premiul Neuschotz. Despre Neuschotz am aflat întâmplător dintr-un articol publicat de Eminescu în Curierul de Iași dn 12 iunie 1877 că a fost un mare bancher din Iași, care a pus la dispoziția Academiei Române o sumă de bani pentru premierea unei lucrări valoroase. Acest bancher a fost de o filantropie rar întâlnită: la Iași înființase un orfelinat și susținea financiar Școala de fete din oraș. Eminescu relatează despre recunoștința ieșenilor față de această familie și despre funeraliile soției acestuia – Enny Neuschotz – decedată la vârsta de 50 de ani, iar ieșenii i-au adus un pios omagiu participând în masă la funeralii. Atât curtea templului, spune Eminescu, cât și ulița mare erau pline de oameni și trăsuri, care adăstau pe o căldură cumplită (M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 396).
Constantin Solomon a cercetat cărţile româneşti vechi, înscrisurile întâlnite întâmplător pe filele vechilor cărţi bisericeşti şi a formulat observaţii pertinente despre evoluţia limbii româneşti şi despre împrumuturile lexicale făcute din limbile etniilor megieşe. Studiul lui C. Solomon despre Biblia lui Şerban Cantacuzino nu se găseşte în această alcătuire, deși, după opinia noastră, aici era locul lui și nu în culegerea rezervată studiilor istorice. Oricum, e bine că s-a publicat și acum poate fi cercetat de oricine este interesat.
Spuneam că mai este important și prin cercetările sale privind biografia unor scriitori tecuceni și a unor fapte de istorie nebuloase, la granița dintre real și legendă. El este cel care a emis ideea că Ioniță Hrisanti ar fi fost autorul furtului corespondenței secrete a scrisorilor prin care caimacanul Nicolae Vogoride era sfătuit, din Viena și din Stambul, cum să se împotrivească Unirii Principatelor, pentru a fi recompensat de Sultan cu caftanul de domnitor al Moldovei. Povestea cu seiful moștenit de Vogoride de la Costache Conachi, în care logofătul își ținea cartușele pentru vânătoare, din care s-ar fi risipit câteva alice prin încuietori făcându-l impracticabil și cu Vasile Lăcătușu care l-a reparat și a făcut și o dublură de chei, oricât de plauzibilă ar părea, n-a fost creditată de istoricii acestui moment istoric tocmai datorită absenței unui document convingător care să-l confirme.
În schimb, cercetările sale asupra biografiei unor scriitori tecuceni, în special Calistrat Hogaș și Theodor Șerbănescu, sunt referențiale pentru orice istoric literar. Publicate în broșuri sau în provinciala revistă locală Analele Moldovei (1941) cele două studii n-au fost cunoscute de George Călinescu pentru a fi consemnate în monumentala sa istorie din 1941. Oricum, ele au valoare indicativă și oricine se va apleca asupra biografiei celor doi scriitori va menționa negreșit și numele lui Constantin Solomon ca unul care a clarificat unele probleme ale biografiei lor.
Problema e alta, oare cele două publicații – Arhiva Românească și Analele Moldovei – au fost singurele în care a colaborat Constantin Solomon? Am o îndoială, dar cum n-am prea multe dovezi evidente, mă abțin de la presupuneri evazive. Îmi amintesc doar că i-am întâlnit numele într-un număr vechi al reviste Convorbiri literare, semna un fel de reportaj în satul lui Vasile Pârvan, dar cum nu mai am revista nu insist pe această temă. Un lucru e sigur: că la un proiect existent deja se pot adăuga, ulterior, oricâte cumuluri se vor identifica în timp, întâmplător sau prin râvnă catalitică.
De asta subliniez apăsat că amândouă lucrările – și cea alcătuită de colectivul muzeului și cea care grupează scrierile sale literare și alcătuită de Viorel Burlacu – sunt binevenite și reprezintă începutul unui demers pe care l-am dori continuat. Am făcut cândva propunerea inițierii unei colecții speciale de restituiri în care să găsim lucrările semnate de Dongorozi, de triada Boureanu, de Lascarov Moldovanu, de Florea Zeletin și a altor scriitori tecuceni uitați, ale căror scrieri, în mare parte, au rămas fixați în ediții princeps și generațiile mai noi, chiar dacă ar dispuși pentru lectură, nu vine nimeni în întâmpinarea lor. Ar putea să caute prin bibliotecile mari, dar de ce ar face-o când culturile de spanac din Occident îi așteaptă cu brațele deschise?
Ionel Necula
