Există în țara aceasta câteva locuri binecuvântate de Dumnezeu care degajă o energie sofianică, iar oamenii par niște cariatide mișcătoare pe creștetul cărora se sprijină cerul. Un astfel de loc este Șanta Sibiului, iar în partea Sud-Estică a țării este Valea Zeletinului. Despre Șanta știu că figura printre proiectele livrești ale regretatului estetician Dan Mihăilescu din Brașov, ba chiar îl adusese într-un stadiu de elaborare destul de avansat, dar despre Valea Zeletinului nu știu să fi vorbit cineva în afară de câteva sfielnice referințe semnate de polihistorul C.D. Zeletin – și el unul dintre privilegiații acestui topos paradisiac. Satul Burdusaci, dar și alte sate din această zariște cu lunci și zăvoaie adumbrite de păduri virginale – raiul păsăretului de tot felul – a furnizat culturii naționale câteva minți luminate care au lăsat, pentru postumitate, semne durabile și bine înțelenite în evoluția spiritualității românești.

De aici a plecat în lume harnicul cărturar C. D. Zeletin, apoi poetul de mare sensibilitate Arhip Traian Zeletin și tot din această arie genuină a venit pe lume poetul Ion Hurjui – unul din făclierii acestei geografii fascinante. A fost, ca și C. D. Zeletin, deopotrivă, medic și scriitor și e greu de stabilit în ce procente s-a distribuit vocația de tămăduitor al umanului. Căci dacă medicul se ocupa cu prioritate de sănătatea trupului, poetul încerca să aline spiritul, să inducă omenescului o briză din suflarea lui Dumnezeu pe pământ. Amândouă ipostazele însenina omul, esența umană și certifica ideea că viața merită să fie trăită frumos și să laude pe Cel de sus, pentru șansa de a viețui pe pământ.

 Pendula între jurământul lui Hipocrate și Arta poetică a lui Boileau și pentru ca poezia să poată exprima sensibilitatea în toate nuanțele ei temperamentale a simțit nevoia unui limbaj special – limba Hu – mai potrivită intenției sale lirice. O vreme a fost ales președintele Societății scriitorilor-medici, o derivație a Uniunii Scriitorilor, semn că avea mare trecere printre colegii de breaslă. Mi-l amintesc din vremea când și-a lansat la Tecuci volumul de versuri Sunetul cheamă auzul prezentat fiind de scriitorul Daniel Corbu și-am avut atunci ocazia să petrec câteva ceasuri minunate în compania sa imperială.

Era în centrul vieții spirituale ieșene, cunoștea bine toate personalitățile din capitala Moldovei și putea, dacă i s-ar fi cerut, să improvizeze un medalion despre fiecare. Era un partener de dialog exemplar, nu confisca discuția și nu-și aroga pretenții de atotștiutor . În compania sa oricine se simțea bine și putea să-și exprime gândul în întregime. Lipsit de orgolii și vanități se comporta așa de obișnuit că putea trece drept un om oarecare. De la el se putea învăța modestia, simplitatea, și buna cuviință – calități care nu se întâlnesc decât la oamenii mari și vindecați de invidii. Mari ei înșiși pe cine ar fi invidiat? Invidia este unidirecțională și face parte din comportamentul oamenilor inferiori care simte superioritatea altora și-i supune unei uri bolnăvicioase. Or, Ion Hurjui era plămădit din altfel de aluat. Era cineva.

Ionel Necula