Fotbalul românesc – Un alt pretext de umilire națională

 

Traversăm un moment greu, patologic și derutant. Facem din orice provocare un pretext de umilință națională, de eșec, de bluf. Orice proiect mai important, menit să mobilizeze nația într-un trend de evoluție mai pronunțat, se prelungește în nereușită, în decepție, în fiasco. Vorbim  despre un proiect oportun  și mobilizator – România educată – dar peste tot nu vedem decât rezultatele inverse: vorbim despre eradicarea corupției, dar peste tot vedem cum se lăbărțează și înflorește sfidător, de parcă am  locui într-un stat eșuat, cu o guvernare antinațională. Altfel cum am putea înțelege că avem o balanță de plăți așa de dezechilibrată, că România a devenit raiul tuturor produselor străine și o prohibire pentru cele românești, că exportăm grâu și importăm aluat pentru pâinea noastră cea de toate zilele, că datoria publică a devenit așa de copleșitoare încât achitarea ei completă angajează încă două-trei generații viitoare.  

Totul este deprimant în această țară. Totul, până și sportul sau divertismentul. Eurovision-ul a fost o decepție, iar „Cerbul de aur” a sucombat de moarte bună. 

Momente grele au mai existat în devenirea românească și în trecut, dar le treceam mai ușor, pentru că veneau, în paralel, și momente de defulare, de relativă destindere. Cele mai multe ni le procura fotbalul, care ne scotea în stradă, ne încolona în masive defilări noptatice – cu toată recuzita reclamată de importanța momentului. 

Au trecut mulți ani de când fotbalul nu ne-a mai adus acele satisfacții minunate, ba chiar, dimpotrivă, ne oferă doar deziluzii și decepții. Sunt ani de zile de când n-am mai înregistrat nici o victorie mai importantă și am  devenit ciuca bătăilor. Formații care altădată nu se putea compara cu noi, cu potențialul nostru fotbalistic, acum ne înving la scor.  

N-am întâlnit până acum o analiză pertinentă a cauzelor care generează eșec după eșec. Nu avem trupă competitivă sau n-am găsit antrenorul oportun? Un calcul simplu arată că un jucător joacă mingea cam patru minute într-o partidă. Ce face în restul de 86 de minute? Cred că aici este cheia explicației. Jucătorii noștri nu știu ce să facă în timpul când nu au mingea la picior. Nu știu să  se demarce, să fie în fiecare moment în situația de a primi mingea. Am observat destule situații când un  jucător așteaptă să se demarce un coechipier căruia să-i paseze. Jucătorii noștri nu știu să joace fără minge, să se demarce. Nu știu ce fac la antrenamente, dar e clar că nu remediază problemele de fond ale jocului.  

Mai sunt și alte probleme legate de simțul porții, de interceptări, de eficientizarea loviturilor libere și de colț, dar cred că demarcarea, jocul fără minge este cancerul fotbalului românesc. Este o opinie și n-ar fi rău să fie luată în discuție. N-am sesizat la echipa noastră o idee de joc, o schemă tactică lucrată la antrenamente.  

Concluzie. Trupa e bună, dar nu are antrenor. 

 

Ionel Necula   

 

Sursa foto: Sport Pictures