Am fost, câțiva ani buni, vecini de apartament și ne întâlneam deseori, fie și întâmplător, pe hol sau prin împrejurimi și relațiile dintre noi, dintre familiile noastre au fost totdeauna perfecte, neumbrite de vreun pretext oarecare. D-na Scorțaru era farmacistă, lucra la o farmacie de pe str. Republicii, via-a-vis de Grădina Publică din centrul orașului. La dânsa găseam, toți de pe scară, câte un sfat medical, ba chiar și pastilele trebuincioase, atunci când apărea vreo problemă de sănătate.
Cu d-l Scorțaru mă întrețineam deseori, ori de câte ori se întâmpla să ne întâlnim. Și se întâmpla frecvent pentru că el era și președintele Asociației noastre de locatari și în această calitate se îngrijea de buna administrare a spațiului locativ și a spațiului verde din jurul blocului. Era un om volubil și deosebit de popular, iar discuțiile noastre aveau totdeauna substanță, conținut, noimă. Sta de vorbă cu toată lumea, chiar și cu copii și cu vorba lui așezată câștiga repede simpatia oamenilor. În tinerețe fusese procurorul șef al raionului Tecuci și-mi povestea deseori despre nesăbuințele care marcau justiția românească în acei ani tulburi, când clasa muncitoare atotputernică impunea ca dreptatea să se împartă în funcție de origine și de conținutul dosarului de cadre. Avusese chiar niște necazuri în acei ani virusați ideologic. La un moment dat venise cineva de la centru cu intenția de a-l aresta, nu pentru că ar fi încălcat, în vreun fel, legea, ci pentru că prea o respecta, în dauna prețioaselor indicații de partid. La acea vreme, puterea judecătorească era bine înfeudată atotputernicului partid comunist.
Când am venit la Casa de Cultură, Iancu Scorțaru era rectorul Universității cultural-științifice și am colaborat cu el câțiva ani buni, până la plecarea din Tecuci. Făcuse, cu ceva timp înainte de plecare o vizită în Țara Sfântă și când a văzut cât de mare e diferența dintre civilizația de aici în comparație cu cea de la noi a decis să aleagă plecarea. Îmi imaginez că nu i-a fost prea ușor să părăsească un oraș unde era unanim prețuit și apreciat pentru profesionalismul și bonomia sa.
Era șeful comunității evreiești din Tecuci și în această calitate a vândut șefului nostru de Asociație, la un preț derizoriu câteva bănci zdravene de la Sinagogă, pe care le-a plantat în spațiul verde din jurul blocului. Concepute pentru interior, pentru un spațiu protejat de ploi și de alte intemperii, n-au rezistat, dar câțiva ani au îmbrăcat frumos arealul Asociației noastre. Mai în glumă, mai în serios aducea deseori discuția despre dubla sa calitate, de vânzător și cumpărător a aceleiași mărfi.
Familia Scorțaru a avut un singur copil, pe Sofia, de o inteligență nativă și cultivată de excepție. Nu știu ce studii a urmat, dar știu că devenise o ziaristă rafinată și articolele sale din Scânteia Tineretului a ridicat cota de interes a ziarului cu cel puțin o octavă. Era percutantă, dar avea și un stil total diferit de felul cum se scria la acea vreme. Știa să-și împăneze dispunerile cu glazură, cu adagii și parabole, care le făceau ademenitoare, crocante. Cred că nu greșesc dacă spun că a introdus în ziaristica românească un stil fluidic și picant, un model în ceea ce privește modul de a se adresa cititorilor.
Era căsătorită cu un jurist, procuror, mi se pare, al cărui nume și l-a adăugat la cel de domnișoară de-a devenit Sofia Scorțaru-Păun. Din această căsătorie a rezultat o fetiță care a rămas în îngrijirea bunicilor.
D-l Scorțaru cobora deseori cu nepoțica afară din bloc pentru a se juca împreună cu Claudia, și cu alți copii de aceeași vârstă, în timp ce noi vorbeam de-ale noastre.
D-na Scorțaru, purta Sofiei o dragoste filială nemărginită. Cum venea mai rar pe acasă își făcea griji și nu cred că trecea un ceas fără să se întrebe cu glas tare oare ce face Sofia acum? O liniștea soțul că n-are motive de îngrijorare, dar tot fondul acesta de iubire neconsumat, în absența Sofiei era îndreptat spre nepoțică, de care îngrijea după toate regulile bunului simț și a bunei creșteri.
Pe Sofia n-am cunoscut-o personal, am văzut-o o singură dată fulgurant, când venise cu soțul în vizită la părinți, dar o știam din articolele pe care le semna în publicația centrală destinată tineretului. Îmi amintesc, bunăoară de un reportaj făcut la Biblioteca județeană V.A. Urechia din Galați. A stat de vorbă cu personalul, s-a interesat de proiecte, de cititori și la plecare a fost întâmpinată de portar, care i-a mărturisit că și el este absolvent de Universitate și-a fost un bun prilej pentru ziaristă să-l dojenească pentru faptul că nu se zbate pentru drepturile lui. Întâmplător îl cunoșteam pe portar, era profesorul Hâncu din Liești, cel care înființase gimnaziul din Liești, trecuse prin tenebrele închisorilor comuniste și după eliberare și-a găsit greu un loc un loc de muncă. În urma acestui articol a fost promovat la secția de documentare și a identificat toate publicațiile apărute de-a lungul anilor în arealul gălățean, care există în fondul de manuscrise al bibliotecii și tot sper că va fi în cele din urmă publicat.
Au trecut mulți ani de când nu mai știu nimic despre familia Scorțaru, de care mă leagă atâtea amintiri plăcute. Păcat că-n toți acești ani n-a mai găsit un prilej să revină în locurile unde și-a petrecut o mare parte din viață. Ar fi regăsit aceeași prieteni și aceeași prețuire ne-erodată de vreme și vremuire.
Ionel Necula
