S-a scris mult despre începuturile prieteniei tulburătoare dintre poetul Șt. O. Iosif și Natalia Negru. Celor ce s-au aplecat mai insistent asupra acestei idile nu le-a fost greu să înțeleagă că factorul activ în această prietenie n-a fost poetul – bărbatul, cum se obișnuiește în general – ci Natalia Negru, care a avut un rol catalitic, cu inițiativă și a condus relația în direcția impusă de ea.
Începutul relației dintre ei trebuie să fi avut loc odată cu înscrierea poetei la Universitate. Venise din provincie, nu doar cu dorința de învățătură, dar și cu o anumită imagine adolescentină despre poeți în general și despre Șt. O. Iosif în special. Volumul său de versuri Patriarhale trezise mare interes printre intelectualii vremii și a profesorilor de limbă română. Nataliei Negru i-l recomandase d-na profesoară Olimpia Orghidan, de la Pension, care l-a recomandat elevelor cu căldură și admirație:
– Ați citit versurile lui Șt. O. Iosif, Patriarhale?
– Nu.
– Puneți mână de la mână și cumpărați volumul. E un juvaier. Dar să știți cum se citește o asemenea carte, așa cum v-am învățat să citiți Inphigenia din Tauris de Goethe (Natalia Negru, Durerile poeziei, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2016, p. 44).
A fost norocul ei ca, îndată ce-a descins în București, să-l întâlnească încă din primele zile de studenție, exact pe poetul îndrăgit de ea. Pentru mine Șt. O Iosif nu era un om în carne și oase. Era întruparea Poetului. Pentru mine poet însemna însăși divinitatea. Simțurile dormeau adânc. Îl admiram pe Steo, îl adoram, fiindcă prin el mi se deschideau porțile cerului, ale visurilor creatoare de artă. Steo îmi apărea atotștiutor, atotputernic. Îl priveam și el îmi apărea frumos, spiritualizat, era etern inspirat. Eram două firi ce contrastau, dar se completau (Ibid, p. 46).
A urmat apoi acea declarație surprinzătoare, amânată mai multe zile la rând:
– Domnișoară Lia, îmi ești dragă, i-a spus poetul și ea s-a pornit într-un hohot de râs nestăpânit: Cum se poate să spui cu atâta ușurință vorbe ce-ar trebui să aibă o mare greutate? Și-ar fi dorit probabil să confere momentului o anumită solemnitate, doar că răspunsul poetului ar fi dezarmat până și pe scepticul cel mai riguros.
– Îmi ești foarte dragă, Lia, altceva nu știu ce să-ți mai spun.
Amândoi romantici – el îndrăgostit nebunește, ea visătoare și naivă – ajung, în cele din urmă, să-și împărtășească simțămintele: Amândoi merg la Cimitirul Bellu să așeze un buchet de flori pe mormântul lui Eminescu. Scena petrecută aici este demnă de pana lui Victor Hugo. Mai întâi cadrul: În grădina morții era liniște și atmosfera de sfințenie cerută de sufletele noastre, prea serioase și prea curate. Abia aici, la mormântul lui Eminescu își hotărăsc cei doi unirea destinelor. Scena este de un romantism așa de curat, cum doar un Li Tai Pe – cel care a luat lotca și-a plecat în larg să scoată luna din apă – și-ar fi putut imagina. Îngenuncheați pe mormântul lui Eminescu a răsucit două fire de iarbă, a făcut două inele și mi-a pus pe unul în degetul meu, pe celălalt l-am pus eu pe degetul lui.
A fost momentul suprem al gradării sentimentelor celor doi poeți.
Ionel Necula
