Am început lectura noii cărți semnate de Eleonora Stamate cu atenție și bună credință, deși sunt conștient că n-am reușit să activez toate cerințele consemnate în generoasa prefață a criticului băcăuan Petre Isachi. Scriitoarea din Tecuci este, în viziunea prefațatorului, intelectualizată, eminamente livrescă, care interferează programatic mitologia derizoriului și fantezismul alegoric și simbolic și reclamă un cititor capabil să accepte:
– complicitatea;
– ambiguitatea estetică;
– spiritul polemic:
– spiritul interogativ;
– eterogenitatea de viziuni;
– eterogenitatea de stiluri;
– abandonarea mimesisului;
– jocul liber al ficțiunii;
– pierderea ingenuității;
– abisalitatea.
Recunosc că nu dispun nici de atâtea virtuți câte reclamă prefațatorul pentru cei care vor să pătrundă mulțimea de calități proprii lucrării și, firește, autoarei:
– ficțiunea alegorică și livrescă;
– discursul parabolic;
– picturalitatea narativă;
– instinct artistic;
– aderență simpatetică la cultură;
– capacitate fabulatorie;
– limbajul polisemic și dilematic;
– detaliul semnificativ, alb, livresc;
– intelectualitate;
– reflexibilitate;
– deschidere.
Cu noianul acesta de calități – inventariate cu acribie de eminentul critic din orașul lui Bacovia – autoarea ar putea candida la Nobelul literar și la alte recunoașteri prestigioase ceea ce ar însemna o izbândă nu doar pentru autoare, dar și pentru Tecuci, pentru dezanonimizarea acestui oraș uitat de lume și de zei.
Mărturisesc că lecturând cartea n-am descoperit toate virtuțile consemnate de critic cu care nu vreau să polemizez pentru că îl creditez și l-am creditat dintotdeauna ca pe o conștiință in nuce dar am descoperit altele, care nu contrastează cu cele menționate de prefațator, ci se adaugă fericit și contribuie la mai deplina rotunjire a imaginii despre carte și autoare.
Am descoperit, bunăoară, față de volumele anterioare, o îmbunătățire a discursului narativ și o mai bună structurare a conținutului epic. În noul volum „Între mir și Klavir” (Editura Armonii Culturale, Urechești, 2023) secvențele nu se mai derulează aleatoriu, ci au o logică, o cronologie, chiar dacă autoarea cochetează deopotrivă cu timpul concret, nu lipsește nici durata bergsoniană, veșnicia, eternitatea.
Cartea vorbește, printre altele, de viața a patru femei – Miriam, Olivie, Bernadette și Anais – toate singure precum niște fire de salcie pe maluri stinghere, toate internate în același azil de bătrâni, unde beneficiază de toate condițiile pentru continuarea hobby-urilor din viața lor particulară. Totul e bine până când una dintre doamne, Bernadette, semnalează un disconfort de sănătate acut și medicul azilului, dr. Albert, se vede nevoit să declare decesul.
Cartea, bag seama, este a treia diviziune dintr-o trilogie, care închide un demers narativ plimbat prin Elveția și Yemen. În centrul acțiunii nu mai este dr. Justin care, ne amintim, a murit în Yemen, ci dr. Albert – un coleg din echipa dr. Justin, care se căsătorește cu văduva celui dispărut, cu poeta Eliane Nan împreună cu care dă naștere unui băiat – Robert și la două gemene – Anabella și Mirabella.
Cartea se compune din inserarea unor secvențe de viață aparent disparate, dar care, toate la un loc, refac câteva trasee de viață și destine umane decupate din tumultul zgomotos al viețuirii în andante, în cumințenie, seninătate și în asumarea frumosului din lume. Dacă lumea s-ar compune numai din tipologiile care populează cartea Eleonorei Stamate, ar arăta, cu siguranță, mai renascentist, cu preocupări frumoase, artistice și de o moralitate indefectibilă.
Câteva scene și întâmplări incluse în substanța cărții conferă narațiunii o arborescență romanescă și o varietate de decor captivantă și ademenitoare. Nu insist asupra lor dar le menționez ca pe niște calupuri de viață și de întâmplări provocate de însăși esența vieții:
– Spectacolul de circ și desprinderea plasei și tragedia care a urmat (p. 36);
– Dezvelirea monumentului din marmoră neagă simbolizând omagiul adus de yemeni doctorului Justin Stanley (p. 31);
– Excursia în natură – la stâna rustică, la mănăstire – beția viețuirii curate și în armonie deplină cu ceea ce ne-a dăruit Creatorul prin actul biblic al Facerii;
– Maladia Anabelley cu tot disconfortul de sănătate produs și cu tot demersul investigațiilor medicale care a urmat;
– Travaliul și nașterea celui de al patrulea copil în familia doctorului Albert.
A crezut că în final autoarea va găsi un pretext pentru a reveni la azilul celor patru femei singuratice, cum ar fi fost normal, dacă ar fi dorit să dea lucrării o anumită rotunditate, dar n-a găsit. Secvența de la începutul romanului se explică doar prin faptul că se află sub supravegherea doctorului Albert, care rămâne personajul principal al romanului.
Toate cele trei diviziuni care alcătuiesc trilogia sunt infuzate cu poezie – multe din ele putând circula autonom
Știu că la cronica anterioară i-am recomandat autoarei să treacă prin Buzura, Breban, sau Marin Preda. Probabil c-a trecut drept o insolență din partea mea. Un lucru însă e sigur, dacă mi-ar fi urmat recomandarea, acest roman ar fi arătat cu totul altfel.
Încă ceva: orice roman are, intenționat sau nu, și o doză biografică, o diagramă a experienței personale de viață. Trilogia Eleonorei Stamate nu face excepție. În paginile ei, ca-ntr-un ghioc marin, vuiesc talazurile unei vieți care a avut de toate. Speranțe și înfrângeri, senin și furtuni, victorii și eșecuri. Este un fel de testament deschis, să fie de învățătură pentru cei ce vor veni. De mii de ori am auzit pronunțându-se lamentația cu viața mea e un roman, dar nu am timp să-l scriu. Colega noastră – de profesie, de Uniune – a găsit timpul necesar ca să-l scrie. Restul nu contează.
Ionel Necula
