În octombrie, anul acesta se împlinesc 120 de ani de la moartea nefericitului poet Ștefan Petică. Bolnav de ftizie, a agonizat o vreme prin București, iar când a simțit că este aproape de clipa finală s-a întors acasă, la Bucești, pentru a-și da duhul împăcat cu toate.
Știa că va muri. În ziua când a părăsit Bucureștiul, s-a întâlnit întâmplător pe stradă cu Ilarie Chendi, pe care l-a rugat să scrie, peste câteva luni, despre moartea sa. Cele „câteva luni” au fost cinci (din mai până în octombrie). Toată vara zăcuse la umbra merilor din grădina casei, dispre stradă. Apoi s-a mutat în interior, într-o cameră special pregătită, înconjurat de multe perne care-l ajutau să găsească o poziție favorabilă pentru lectură. Citea tot timpul. Apoi, în ziua de 17 octombrie 1904, a pus un semn la cartea din care tocmai citea și a închis-o, marcând pagina până la care a ajuns.
Era într-o duminică și prin fața casei, unde zăcea fără speranță, trecea lumea venind de la biserică. Tocmai se terminase slujba duminicală și enoriașii se grăbeau spre masa de prânz. Era soare, cald și frumos. O toamnă blândă, cu o lumină molatică și uleioasă răsfăța merii din livada casei. Una dintre crengi își întindea ramurile încărcate până spre fereastra deschisă și îi trimitea mireasma muribundului din interior. „Până aici am ajuns”, a rostit stins și grav, și nu se mai referea la cartea pe care tocmai o închisese. Vorbele lui marcau deja intrarea într-o altă dimensiune, una ieșită din spațiu și timp, total diferită de cea sublunară. Lumea satului îl iubea și-a început să vină pentru a-i aprinde câte o lumânare în sfeșnicul adus special de la biserică.
Doi vecini, neștiutori de carte, Ilie Tudose și Vasilache Gheorghe, au semnat ca martori, prin punerea degetului. Așa s-a stins, poate, cel mai cult, mai instruit, mai năpăstuit și mai dătător de speranță dintre scriitorii începutului de veac. Când tic-tacul și-a oprit bătăile, amândouă limbile pendulei din perete trecuseră cu puțin de ora 12, marcând intrarea poetului în veșnicie. Curând, camera s-a umplut cu flori de toamnă, de crizanteme și tufănele.
La țară, legendele se încheagă ușor. L-am cunocut bine pe fratele poetului, pe Tache Petică, și am cunoscut bine și niște vecini ai casei vechi, bătrânești. Toți erau convinși că poetul a fost otrăvit, că prea încurca lumea granzilor politici cu verbul său iritat și țâfnos. N-am crezut niciodată în aceste basme improvizate. Lumea scriitorilor știa că se va stinge singur, fără să fie ajutat, iar cea politică îl trecuse deja pe linie moartă și se mulțumea să-l sfideze, să-l ironizeze și, firește, prin aceste atitudini să-i neutralizeze verbul acerb și acid.
Asta a fost tot, și în acest tot intră și tăcerea viorilor și lumea pe care o plăsmuise cu nurii „Fecioarei în alb”, în prim-plan, și „Serenadele demonice” murmurate sub balconul medieval, undeva „la Sinaia-n mănăstire”.
Ionel Necula
