În rândul istoricilor noștri, atât cei mai vechi, cât și cei mai noi, există tendința de a legendariza spațiul geografic pe care se concentrează investigațiile lor. Invocarea unei legende sau a unui mit pentru a explica nu doar geneza, ci și evoluția ulterioară a arealului geografic abordat este o practică bine cunoscută în epistemologia curentă a istoricilor. La baza existenței românești, bunăoară, este așezată legenda vânătorii lui Dragoș, cu Molda lui credincioasă și cu bourul urmărit prin pădurile de dincoace de Carpați, la fel cum la geneza Romei stau cei doi frați (Romulus și Remus) crescuți de o lupoaică.
Până la urmă, actul legendarizării este un mijloc de a implica Pronia într-un fapt de existență sublunar și de a conferi un temei și o semnificație transcendentă unui spațiu geografic real, pentru care lipsesc dovezile materiale. Într-un domeniu vid, acolo unde lipsesc documentele concludente, conștiința poate improviza orice, cel mai adesea îl umple cu ficțiune sau cu fabulos. Neavând anterioritate și în absența oricărui precedent, actul genezic, începutul oricărui fapt de existență trebuie, totuși, să pornească de undeva. Și Dumnezeu a simțit această dificultate când a început actul biblic al Facerii. Cuvântul ziditor era unica posibilitate de care se mai putea folosi și a uzat de puterile lui în toate cele șase zile de creație.
Dar Cuvântul capătă funcții ziditoare numai dacă este rostit de Dumnezeu, nu și de istoricul muritor și nevolnic. El, istoricul, trebuie să găsească alte temeiuri și îndreptări. Apelul la legendă și mit rămâne pentru istoric o posibilitate, o cale și o sursă epistemică aleatorie, care nu poate să crediteze un demers istoric convingător și să-l așeze în active lucrative. Unii istorici urmează această cale, alții o consideră arbitrară și o refuză ca neconvingătoare.
Daniel Bradea face parte din această ultimă tabără și refuză cu ostentație să urmeze acest mod mitizat de a face istorie. Ultima sa carte – „Tecuci, târgul fără legendă” – ne avertizează încă din titlu că faptele de istorie nu pot fi reconstituite cu fidelitate decât în măsura în care sunt omologate de documente autentice și unanim recunoscute. Prin urmare, având această viziune paradigmatică, este firesc să facă lumină într-o serie de probleme cețoase și controversate din istoria Tecuciului, cum ar fi, de exemplu problema Unirii Principatelor de la 1859 și presupusa implicare, decisivă, a Cocuței Conachi. Pentru prima dată istoricul interesat de problemă are la dispoziție întreaga bibliografie cumulată în timp (multe documente și mărturii fiind inedite sau puțin cunoscute) și se poate pronunța în deplină cunoștință. Despre unire și despre presupusa intervenție a Cocuței Conachi s-au pronunțat mulți, inclusiv noi, fără să dispunem de bogata bibliografie cumulată. Surprinzătoare este scrisoarea Smarandei Rosetti, fiică a Catincăi Negri (sora lui Costache Negri) din 10 februarie 1909, în care se afirmă cu claritate că „niciodată d-na Vogoride n-ar fi fost capabilă de un astfel de act”, aducând ca argument faptul „că pe timpul când s-au furat actele ne aflam amândouă la Paris”.
Se înțelege că mulți dintre noi, dintre cei ce ne-am aplecat asupra acestui eveniment istoric și ne-am făcut un crez din ideea că fata lui Conachi a fost cea care a sustras sau a facilitat sustragerea scrisorilor compromițătoare, încercăm un simțământ de dezolare și dezamăgire. Dar istoria adevărată trebuie demitizată, iar evenimentele, așa cum am arătat deja la începutul acestui comentariu, trebuie acceptate așa cum rezultă din documente și nu cum am dori noi să se înfățișeze.
Rămâne totuși o întrebare: faptul că fiica logofătului-poet Costache Conachi nu se afla în țară în momentul furtului poate fi considerat un argument decisiv de neimplicare sau un mijloc de disimulare a implicării? De regulă, actele mari ale istoriei, cele care dau trendul evoluției generale, neglijează și ignoră aspectul moral, dar e greu de admis că fiica lui Conachi nu a reținut nimic din deviza părintelui său „moralul, moralul și iar moralul”. În plus, Cocuța Conachi nu era numai soția caimacanului Vogoride, ci și mama a patru vlăstare și nu putea fi indiferentă la imaginea pe care o lăsa moștenire copiilor și, în ultimă instanță, istoriei. Presupunem că educația părintelui său nu a rămas fără urmări directe în conduita și comportamentul fiicei sale, care, se știe, nu era indiferentă la faptele de moralitate și chiar de cultură, de vreme ce a adunat, într-o primă ediție, poeziile părintelui său.
Am insistat mai mult asupra evenimentului de la 1859, pentru că este cel mai controversat, dar istoricul nostru aduce clarificări importante și în ceea ce privește faptele de eroism ale flăcăilor tecuceni în Primul Război Mondial, despre construcția teatrului tecucean, a catedralei (rămasă până azi o mândrie a orașului) despre vila Mouka, despre fondatorii Muzeului tecucean și despre multe alte instituții și evenimente care trebuiau demitizate și aduse într-o ipostază reală și certificată documentar.
O diviziune importantă (circa o sută de pagini) este consacrată unor corifei locali, persoane fără prea mare importanță la scară națională, dar care pe plan local au vitaminizat locul, l-au fertilizat și au pus o pecete viguroasă pe ansamblul evoluției tecucene. Regăsim în acest cadru efigiile unor fruntași ai locului, care și-au pus energia și priceperea în slujba binelui public și au contribuit, cu posibilitățile lor limitate, la afirmarea spirituală a Tecuciului. Toate cele opt medalioane reprezintă tot atâția oameni ai locului care au însemnat ceva în viața socială și culturală a Tecuciului, dar de care nu s-a mai preocupat nimeni să-i scoată din uitare și indiferență și să le șteargă chipul de praful istoriei.
Daniel Bradea este singurul care s-a încumetat la această reabilitare și a făcut-o documentat și cu dragoste de tecucean, ce își cinstește înaintașii și îi așează pe soclul recunoașterii publice. Este păcat că nimeni din oraș nu îi recunoaște valoarea, expertiza și devotamentul pentru munca bine făcută acestui cercetător de cea mai bună calitate.
Ionel Necula
