Voi începe această modestă cronică prin a aprecia așa cum se cuvine frumoasa inițiativă a conducerii Casei de Cultură din Tecuci de a readuce în fața iubitorilor de cinematograf a unor producții care au bucurat copilăria și tineretea multora dintre cei care azi sunt de mult timp părinți sau bunici. 

 Astfel, sâmbătă, 13 septembrie 2025, Sala „Ion Petrovici” a fost gazda filmului „Cântând în ploaie” – o producție a anului 1952. Acesta este un musical plin de farmec și mai ales de multă, multă, voie bună, având în prim plan actorii renumiți ai acelor vremuri – Gene Kelly, Donald O’Connor și Debbie Reynolds, regizori fiind Gene Kelly și Stanley Donen, tot Gene Kelly ocupându-se și de coregrafie.  

Am urmărit o adevărată descriere, amănunțită, a Hollywoodului din  aceea critică perioada de tranziție de la filmul mut la cel sonor. Mai trebuie consemnat faptul că, așa cum a scris presă vremii, filmul a avut o primire modestă, la premieră, pentru ca apoi Donald O’Connor să primească Globul de Aur pentru  cel mai bun actor în timp ce  Donen și Green au obținut „Writers Guild of Ameica Awards” ca o recunoaștere majoră a meritelor acestora. De fapt, această realizare, a primit și statutul de „Film legendar” din partea criticilor contemporani. În prezeent, filmul este descris frecvent ca „unul dintre cele mai bune musicaluri realizate vreodată”, iar în anul 2007 a obținut Locul 5 în topul celor mai reușite filme americane.   

În film, au mai apărut actorii – Jean Hagen, Rita Moreno, Cyd Charisse și Millard Mitchel.   

 Urmărind acum cu mare atenție acest film, nu știai ce să apreciezi mai întâi – acțiunea, muzica, decorurile, costumațiile, coregrafiile, dansurile culmind cu momente de adevărat step pe podea, pe mese, pe birouri, pe scaune, oriunde. Am admirat perfecțiunea mișcărilor și mai ales sincronizarea atunci când erau perechi.   

Și în timp ce urmăream pelicula mă gândeam că, iată, au trecut deja 73 de ani de când a fost realizat acest film și încă e pe placul spectatorilor, dornici de filme, mai ales bune. Oare cum au putut acești realizatori, repet, ai anilor 1950 să facă asemenea producții. Acum, mă întreb și eu, cu gândul la poetul Alexandru Vlahuță cu a lui mare realizare -întrebare – „Unde ni sunt visătorii?”. Și acum, eu întreb, unde ne sunt actorii, unde ne sunt realizatorii, unde ne sunt regizorii pentru a face și ei, acum, asemenea producții? 

Voi încheia cu două remarci. Prima – Am remarcat o pildă spusă mereu în film de actorul principal – deviza de la părinți și bunici – „Demnitate, mereu demnitate”. Și a două remarcă – excelentă sonorizarea, imaginea și literele foarte clare și vizibile. 

Încă odată, mulțumiri Casei de Cultură pentru acest film, am înțeles că vor urma și altele! 

Iancu Aizic