„Un miracol al culturii româneşti”

„Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu”

(Mihail Sadoveanu)

Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de viaţă superior etic şi artistic, căutând cu patos adevărul şi refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sincerităţii în faptele de viaţă şi a înălţimii de gândire, dublată de o sete de cunoaştere absolută.

Viaţa marelui nostru poet Mihai Eminescu a fost nefericită şi scurtă. Rândurile de tineri care se duc în fiecare primăvară să-i vadă mormântul de la Belu şi să i-l încunune cu flori ştiu că în trecut scriitorii erau de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcătuită.

Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toti scriitorii acestui neam. Apărut pe neaşteptate până astăzi, îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângã acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului.

Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani  în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală  necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii. Acest monument, „mai durabil decât arama”, a fost clădit între chinuri morale într-o epocă de nepăsare şi neînţelegere a geniului său, în neliniştea crâncenă a vieţii cotidiene.

Odată cu întemeierea Academiei Române, toate valorile din trecut ale poporului nostru s-au ridicat la locul ce li se cuvine. Astfel Eminescu a fost proclamat Membru de onoare post-mortem al Academiei, iar cu prilejul împlinirii unui veac de la naştere, poetul a fost sărbătorit în toată ţara.

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru patrie se vădeşte şi în pasiunea cu care a cercetat comorile vechii poezii populare, înnoind-o şi ridicând-o la un înalt potenţial artistic. Exemplul lui ar trebui să îndemne pe toti poeţii şi compozitorii noştri să se adâncească în acel specific, care e numai al nostru, care poartă reflexul întristării şi bucuriei rândurilor de oameni ce au vieţuit pe acest pământ. Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim şi cu arta poetului modern. Legătura strânsă între sufletul poporului nostru şi natura, umorul şi fantezia caracteristice basmelor noastre populare, devin valori fixate într-o formă măiastră şi încântătoare la Eminescu.

Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obişnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe şi generaţii succesive – numai în răstimpul scurt cât i-a fost îngăduit să stăruiască printre oameni. De la Văcărescu şi Conachi până la pastelurile lui Alecsandri a trecut aproape o jumătate de secol. Către 1880 versul românesc nu trecuse încă de forme naive, stângace şi convenţionale.

Ritmurile noi, rimele rare, bogăţia expresiilor poetice au apărut brusc la noi în deceniul al nouălea al veacului trecut odată cu el. La 1870-1880 încă se rima substantiv cu substantiv şi verb cu verb. Eminescu dintr-o dată, e altceva:

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Înainte de 1880, cerul era „albastru” şi luna „ca un glob de aur”. De la epitetul convenţional, Mihai Eminescu se înalţă brusc ca într-o fâlfâire de păuni şi ca „într-un colb de pietre scumpe” la împerecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună la începutul lumii:

„Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare,

Mai aproape, mai aproape!

…………………………

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe… mai departe…”

Pe lângă asta, Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioară pentru care textul apare ca un libret:

„Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri rânduri.”

*

„Dintre sute de catarge 

Care lasă malurile

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

…………………….

Ne-nțeles rămâne gândul

Ce-ți străbate cânturile,

Zboară veșnic, îngânându-l

Valurile, vânturile.”

După 1881, această însuşire extraordinară a melodiilor eminesciene se găseşte acumulată în poemul „Luceafărul” şi în elegii, partea cea mai artistică a operei lui Eminescu. „Pe lângă plopii fără soţ”, „Atât de fragedă”, „Când amintirile”, „O, mamã”, „Odă (în metru antic)” şi atâtea altele în care poetul cântă sentimentul etern omenesc al iubirii, rămân juvaere rare ale realizărilor marelui poet.

Generaţia mea le-a ştiut pe de rost; generaţii de tineri le vor murmura şi de acum înainte în primăvara vieţii, cât va suna pe lume dulcea limbă românească.

(Mihail Sadoveanu, Prefaţa la volumul Mihai Eminescu – Poezii, anul 1929 / fragmente selectate)