Despre întâiul poet simbolist declarat și recunoscut, Ștefan Petică, ne aducem aminte rar și, de regulă, la anumite date exacte, când se împlinesc cifre rotunde de omagiere sau comemorare. Cine să-și aducă aminte de el? Inimoasa Zina Molcuș, care l-a editat și l-a supus unui tratament monografic a plecat de mult din această lume și la fel G.G. Ursu și C.D. Zeletin. A mai rămas neobosita d-nă Presură, purtătoare a unui genom petician. Constantin Trandafir și Doru Scărlătescu – amândoi într-o stare de sănătate precară. Toate trec și se primenesc în această lume, doar numărul celor interesați de Ștefan Petică, de opera și destinul său nefericit a rămas același.

Trecea drept un enfant terrible, în ochii contemporanilor. Făcea, asemeni unui acrobat exersat, teribilism fără plasă. Ftizia îl măcina în adânc și-l obliga la izolare și însingurare. Treptat-treptat și prieteniile s-au împuținat. Dintre cei puțini care i-au rămas prin apropiere trebuie să-l amintim pe consăteanul și colegul lui de școală primară Dumitru Popa. Acesta urmase Normala și devenise institutor la Sinaia, unde l-a și invitat pe poet într-o vară să se întremneze cu aerul ozonat de munte. Acolo a scris La Sinaia în mănăstire, și a făcut cele două fotografii pe care ulterior Dumitru Zbârnea, le-a publicat în Cele trei Crișuri.

În București mai frecventa cafeneaua Kubler unde avea locul lui, lângă sobă și continua să facă publicistică pentru bani. Rămăsese cu niște datorii familiei, investise sume importante în anii liceului brăilean. Promisese părintelui său că, atunci când va deveni funcționar de stat, îi va trimite lunar câte 10 lei și căuta să-și țină promisiunea. Cu Ianache Petică nu se putea glumi. Mai rămăsese acasă încă alți frați mai mici, Ianache trebuia să asigure fiecăruia câte-o situație, să-i așeze pe toți într-o bună rânduială. Nu avea decât 40 de hectare de pământ din care deja vânduse câteva pentru achitarea taxelor școlare cerute de liceul din Brăila. Scriitorul Gabriel Drăgan care a făcut o documentare mai aplicată asupra familiei Petică a constatat că la sfârșitul liceului brăilean suprafața deținută de familia poetului era diminuată cu câteva hectare, de unde conchide că acesta a fost prețul taxelor școlare.

Nu mai avea posibilități să-i susțină la școli costisitoare și pe ceilalți, așa că a căutat alte forme de împlinire. Cu excepția mezinului, a lui Tache Petică (1894 – 1972) rămas doar cu studii primare, alți doi au îmbrățișat cariere militare. Vasile (1882 – 1905) va deveni jandarm, iar Nicolae (1892 – 1962) va deveni cadru militar. La moartea poetului, Vasile era deja jandarm în Burdusaci, plasa Podu Turcului. Acolo i s-a telegrafiat de moartea fratelui. A pornit imediat la drum, a luat-o voinicește. de-a dreptul peste câmpuri, ca să ajungă cât mai repede. Mersul forțat pe o vreme sufocantă de toamnă (era în 17 octombrie 1904) i-a fost fatal. I s-au aprins plămânii și a decedat un an mai târziu.

Mai longeviv s-a dovedit Nicolae, Era plutonier major și probabil a participat la operațiile Primului Război Mondial. Oricum, după război, deci După furtună, a considerat că-i de datoria lui să dea seama despre eveniment mai ales că unul din frații lui, Andronache, și-a lăsat oasele pe câmpul de luptă, secerat de oastea lui Makensen. A scris acest poem dramatic (După furtună) bine apreciat de superiorii săi. Sigur, autorul nu are abilitățile lui Vasile Alecsandri, dar poemul său poate fi asociat cu Dumbrava Roșie a poetului de la Mircești.

Spirit practic și reticent în ceea ce privește școala și știința de carte. Ianache Petică își propusese chiar să-și retragă fiul de la liceu, iar un an de învățământ, clasa a șaptea, poetul chiar a rămas în afara școlii. Taxele unui an de liceu echivala cu valoare a două perechi de boi, constată Zina Molcuț în monografia sa. Era după reforma lui Cuza când boul păstra încă o valoare indicativă pentru actul împroprietării, și o garanție că cei împroprietăriți au cu ce lucra suprafața primită. Stăruia încă ideea că sărăcia nu poate fi scoasă afară din casă decât cu boii și ideea, cel puțin în mediul rural, avea încă mare trecere.

Poetul va reveni în școală pentru ultimul an de liceu numai după ce și-a încredințat tatăl că va avea o carieră strălucită și-i va trimite lunar, cum am mai spus, câte 10 lei pentru amortizarea cheltuielilor făcute de familie.

Era un naiv. N-a anticipat că lumea politică, chiar mișcarea socialistă în care intrase cu entuziasm și speranță era marcată de atitudini rechinice, total nepotrivită firii sale poetice și idilice. Boala tot mai accentuată i-a surpat activitatea de creație, iar absorbția socialiștilor de către liberali i-au curmat repede toate speranțele.

Știa că va muri și se complexa în ideea că n-a putut fi de nici un ajutor familiei, care făcuse atâtea sacrificii pentru el. Încerca, totuși să-și țină făgăduința de a trimite familiei suma promisă. Ceea ce ți-am făgăduit îți voi trimite în fiecare lună, îi scria părintelui în februarie 1903, când deja boala devenise tot mai necruțătoare. Cum nu avea nici un venit sigur și regulat încerca să obțină câte ceva din publicistică. Scria la mai multe gazete ale vremii și folosea nu doar mai multe pseudonime, dar și titluri iritante, corosive și claxonate, pentru a se face important, pentru a atrage interesul redacțiilor și, firește, al cititorilor. Nu aveau perspectiva și adâncimea cu care ne obișnuise publicistul Eminescu, dar activau, totuși, o critică destul de severă la adresa guvernanților.

Nici situația în care se afla nu era comparabilă cu cea a înaintașului său de la Timpul. În timp ce Eminescu făcea publicistică din perspectiva unui partid aflat în opoziție și trăgea în partidul aflat la putere cu toată artileria pamfletară, socialistul Petică, devenit liberal peste noapte și peste voința lui, nu mai avea o țintă precisă. Rămăsese, desigur, socialist în convingeri, dar partidul, la templul căruia oficiase atâția ani dispăruse și ar fi fost ridicol să slujească, în continuare, o cauză eșuată, irosită, convertită.

Nu este politician adevărat, spusese Clemenceau, cine n-a fost socialist până la vârsta de treizeci de ani. Or, poetul Fecioarei în alb, de vreme ce nu atinsese această vârstă (nici n-o va atinge vreodată) se încadra în prevederile acestui postulat. De-ar fi beneficiat de o longevitate mai generoasă, ar fi devenit probabil, prin voie vegheată, liberal sau conservator, dar cum destinul nu i-a dat să trăiască decât 27 de ani, n-a mai avut timp să-și remanieze convingerile politice.

Boala nemiloasă și netratabilă la acea vreme i-a produs tot timpul un disconfort de lume și de viață așa de zgrunțuros, de parcă at fi avut o pietricică în pantofi. Se spune despre Rilke c-a murit din cauza unei înțepături provocată de ghimpii unui buchet de trandafiri, dăruit de o admiratoare. Ștefan Petică n-a avut această șansă. A murit, cum stă bine unui poet, buimăcit de parfumul unor roze ofilite.

Ionel Necula