Dup-atâtea exerciţii la sol, după hectarele de hârtie împiestriţată cu relatări despre evenimentele locale, despre încadrarea cronotopică a unui fapt de cultură – de la care Iancu Aizic este de regulă nelipsit – era de aşteptat să-i vedem numele, vorba poetului, adunat pe-o carte şi iată, minunea s-a întâmplat prin acest volum de amintiri din vremea studiilor sale liceale. Este, bineînţeles, o carte de memorii, dar ea răspunde şi unei intenţii exacte – aceea de a reconstitui cât mai fidel atmosfera din vechiul târg tecucean, în care biserica, şcoala, corpul didactic reprezentau nucleul şi fermentul întregii vieţi publice.
Au apărut în ultimii ani, în arealul nostru spiritual, mai multe cărţi de memorii, câteva dintre ele fiind semnate de prof. Pavel Virgil, în care se evocă Tecuciul de altădată, cu patriarhalitatea lui glazurată cu oamenii şi evenimentele care îl scoteau uneori din liniştea lui anonimă şi cu instituţiile care îi nervurizau, din când în când lentoarea, platitudinea şi letargia. Ca reşedinţă de judeţ, Tecuciul nu era chiar locul unde nu se întâmpla nimic, existau şi aici instituţiile necesare bunei administraţii, (Prefectură, Poliţie, Serviciul sanitar, Inspectorat şcolar, etc) dar cred că principalele instituţii care confereau târgului o minimă animaţie trebuie să fi fost instituţiile liceale. Aici, în cancelariile acestor licee se găsea grupată intelectualitatea oraşului şi de aici se drenau activele unor manifestări publice cu audienţă şi cu trecere la populaţia oraşului.
Ca tecucean cu rădăcinile bine înţelenite în solul spaţiului tecucean, Iancu Aizic a cunoscut bine lumea veche a Tecuciului şi-a avut privilegiul să cunoască vechea intelectualitate, cea care provenea din perioada interbelică, când încă se mai bucura de recunoaşteri publice şi trecea drept elita societăţii. Ulterior, va fi discreditată, locul ei în societate fiind preluat de clasa muncitoare – a cărei şapcă proletară, constituia deja o garanţie de valoare, de competenţă, de competitivitate, căreia noua ideologie comunistă îi conferea atribute şi calităţi providenţiale, fiind considerată drept cea mai în măsură să ne înveţe actul conducerii şi chiar al guvernării.
Nu ne surprinde că un loc central în memoria autorului este rezervat profesoarei Nadejda Decuseară – profesoară prin vocaţie şi printr-o excelentă pregătire profesională – îndrumătoare a numeroase generaţii de elevi, şi o prezenţă catalitică în viaţa culturală a oraşului. Iancu Aizic i-a fost elev şi i-a cunoscut bine calităţile profesorale şi umane. A preţuit-o ca profesor, dar şi ca om la care revenea deseori, cât timp a fost în viaţă, şi-a găsit la d-sa toată înţelegerea la care putea să spere un alumn. De la el, de la Iancu Aizic avem şi explicaţia numelui Nadejda pe care i-l dăduse naşa de botez, soţia unui director de bancă bulgar, repatriat în cele din urmă, după instalarea comunismului şi la noi, dar şi dincolo de Dunăre. Evident, asta nu înseamnă că cele două familii şi-au încetat vreodată frumoasele lor legături de prietenie sau că şi-au întrerupt vizitele reciproce.
Nu ascund că dincolo de această mărturisire aş fi preferat sensul românesc al cuvântului, care înseamnă Speranţa şi mi-ar fi plăcut să cred că se revendică din lexicul nostru bine înstructurat în conştiinţa românească. A fost colegă de facultate cu poetul Corneliu Sturzu şi cu Elvira Sorohan şi i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Ion Lăudat, pe viitorii academicieni Constantin Ciopraga şi Al. Dima.
Tot Iancu Aizic, atunci când profesoara a fost chemată la Cer ca să restituie mâna de ţărână, ce-o luase cu împrumut, i-a făcut şi necrologul, la 8 februarie 2014. şi tot atunci a realizat unul dintre cele mai simţite reportaje despre pelerinajul mortuar rezervat distinsei profesoare. Distinsa profesoară, a spus cu acel prilej profesorul Pavel Virgil, merită cu adevărat să fie inclusă în galeria marilor dascăli tecuceni, pentru că a cultivat frumosul şi a fost cu adevărat o distinsă profesoară. Dacă azi există o zi a limbii române, ziua aceasta a fost pentru profesoara Decuseară în fiecare zi.
Cred că, dincolo de cuvintele frumoase ce s-au rostit şi se pot rosti la adresa regretatei profesoare, aceasta va rămâne şi imaginea ce va dăinui în timp şi peste timp şi va rămâne în conştiinţa publică a Tecuciului. Chipul ei luminos va străluci necontenit în galeria marilor dascăli tecuceni.
Am insistat mai mult asupra acestei evocări, nu atât pentru că autorul îi acordă un spaţiu privilegiat, cât datorită valorii ei sentimentale şi a imaginii complete pe care o furnizează generaţiilor în continuă primenire. Ce-ar fi însemnat dacă vreun contemporan de-al profesorului Alexiu, bunăoară, i-ar fi conservat imaginea în pagini la fel de calde, de documentate şi pline de recunoştinţă, cum a făcut Iancu Aizic cu profesoara Decuseară? Ceea ce momentan ni se pare cunoscut şi lipsit de importanţă, peste timp capătă o cu totul altă semnificaţie. Iancu Aizic nu scrie doar pentru noi, pentru contemporanii săi, care-l trecem de multe ori cu vederea, ci scrie pentru istorie şi bine face că insistă asupra a ceea ce se poate articula şi sedimenta ca fapt istoric.
Intenţionat sau nu, Iancu Aizic face istorie şi se dezvăluie ca un reporter cu deschidere spre trecut dar în egală măsură şi spre viitor.
Sigur, cartea conţine şi multe dulcegării adolescentine, aspecte rudimentare asupra cărora nu insistăm, dar una peste alta dă seama de oamenii care au fost şi despre o realitate nefardată, pe care a supus-o observaţiei şi-o furnizează cititorilor, laolaltă cu tot patrimoniul său de simţăminte curate.
Pe unul din colegii săi de liceu, pe Vasile Duţescu l-am cunoscut bine şi m-am bucurat regăsind în portretul ce i l-a creionat, însuşirile care ne-au apropiat şi ne-au ţinut într-o prietenie nezdruncinată de intemperiile vremii. Trecuse şi el, ani mulţi prin prăpăstiile Gulagului comunist, dar rămăsese cu un optimism apretat şi robust şi cu o dispoziţie spre causticitate, spre ironie, spre satiră. M-a surprins totdeauna plăcut să constat cât de uşor surprindea grăuntele hazos dintr-o întâmplare şi-i găsea o formulare epigramatică. Mi-l amintesc în zilele mineriadei, când Iliescu a declarat că n-are ce vorbi cu nişte golani, cum a apărut pe stradă având în piept o concardă pe care scria Golan bătrân – probabil după modelul academicianului Eugen Ionescu de la Paris care, tot aşa, în semn de solidaritate cu Piaţa Universităţii îşi pusese în piept emblema Golan academician
Fusese coleg de celulă cu Wolf Aichelburg – un scriitor de etnie germană din Sibiu şi conservase cu el o relaţie durabilă şi necompromisă de vreo suspiciune umbroasă. Marele umanist- colaborator frecvent la revista Secolul XX a lui Dan Hăulică – una dintre revistele noastre cele mai căutate în Europa, în vremea când scrisul românesc devenea un simplu pretext de omagiere a perechii prezidenţiale şi marele învăţat german l-a vizitat la Tecuci, a petrecut în compania lui Vasile Duţescu câteva zile.
Am aflat mai târziu că în puşcărie compusese un lung poem Călugărenii, în ritmica Scrisorii a treia a lui Eminescu şi Wolf Aichelburg îi promisese că-l va ajuta s-o publice undeva, într-o revistă literară. De publicat n-a publicat-o, dar l-a fericit pe Vasile Duţescu cu o sumă frumuşică, sub pretextul unor presupuse drepturi de autor. Evident, ideea cu presupusele drepturi nu era decât o formă mascată de ajutorare a colegului său de suferinţă, căruia nu voia să-i ulcereze anumite sensibilităţi şi-a recurs la această stratagemă improvizată.
Aceasta este cartea: simplă, clară şi fără pretenţii de lucru perfect. Nu ştiu dacă a anticipat-o cineva, dintre cei mulţi ce-i stau prin apropiere. De mulţi ani, Iancu Aizic face de cap limpede la tâmpla Tecuciului şi dă seama de tot ce se întâmplă important în această zarişte spirituală. Aşteptam să-şi adune relatările, risipite cu generozitate pe unde se întâmplă, între două scoarţe de carte. Adunate la un loc şi structurate cronologic sau tematic am fi avut întreaga radiografie a vieţii culturale tecucene. Văd c-a preferat să-şi facă debutul livresc cu altceva, dar eu tot sper că, mai devreme sau mai târziu îşi va strânge toate dispunerile într-o carte, astfel încât generaţiile ce ne vor urma să-şi dea seama, vorba cronicarului, că nici într-ale duhului n-am fost mai prejos.
Să trăieşti, nene Iancule, să fii sănătos şi să-ţi păstrezi obiceiul de a face în continuare ceea ce ştii, şi ai dovedit-o că te pricepi cel mai bine.
Ionel Necula
