La castelul mare din centrul târgului bătea lumina, în seara de duminică, până departe… în obrajii domnului Cuza, de-l orbea. Era ora zece trecute şi conducătorul urbei nu se lăsa dus acasă, consumând opaiţul în castelul Măriei sale. Ce treburi importante l-au scos în sfânta zi de sărbătoare, nu ştim. Dar bănuim că treburi în folosul naţiunii pe care o slujeşte cu patimă şi devotament. O naţiune pentru care şi-ar da şi mantia de pe el. Şi-ar da şi sufletul!
Am dorit să mergem să vedem în ce stare este dar ne-a oprit un străjer, îmbrăcat în pelerină locală, spunând că uşile castelului sunt ferecate până răsare soarele. Am tot insistat că venim cu gânduri paşnice, că vrem să achităm dările către stat, dar slujitorul ne-a ameninţat cu sabia din dotare.
Drept urmare, am plecat nedumeriţi şi îndureraţi, cu spaima în suflet să nu i se fi întâmplat ceva domnitorului Constantin, Măriei sale ori importantei persoane cu care era închis la ceas de seară, în fapt de taină.
