Tabletele lui Iancu Aizic

 

Adevărat este că atunci când i-a apărut monografia regretatei profesoare Nadejda Decuseară, mă avertizase că-şi va aduna toate risipirile publicistice într-o carte, dar nu anticipam că va rezulta un volum aşa de masiv, de variat în conţinut şi de ademenitor la lectură  De unde se vede că Iancu Aizic chiar şi-a luat în serios rolul (liber-asumat) de cronicar zelos şi neobosit, atotprezent  la tot ceea ce se petrece în zariştea Moldovei de Jos, în interiorul matricei spirituale a Tecuciului.

Nelipsit de la toate întâlnirile culturale şi artistice desfăşurate aici, în atriul drept al râului Bârlad, autorul n-a fost doar un comentator aferat al faptelor de cultură consemnate, dar s-a şi întreţinut cu actanţii evenimentului, i-a chestionat, le-a imprimat efigiile pe placă fotografică şi le-a imortalizat prezenţa în urbea noastră prin imagini  grăitoare. A făcut muncă de reporter şi-a adunat, în lungile decenii de activitate postdecembristă atâtea consemnări şi reportaje că un intelectual interesat de istoria mai nouă a Tecuciului poate uşor reconstitui, din tabletele sale, zbaterea spirituală care a animat arealul tecucean.

Îmi recitesc cronica prilejuită de apariţia monografiei consacrate profesoarei Nadejda Decuseară şi constat că chiar eu i-am sugerat autorului să-şi adune toate risipirile între două coperte şi trebuie să mă explic că aveam temeiurile mele pentru această recomandare;  la Tecuci a conferenţiat Iorga, a jucat Constantin Tănase şi trupa sa, a găzduit meciuri internaţionale de rugby ( în vremea când avea echipă înscrisă în prima ligă), a concertat Cenaclul Flacăra, dar faptul că n-au fost consemnate de un Iancu Aizic şi n-au fost inserate într-o publicaţie, nu se ştie nimic despre ele. Ori, autorul cărţii de faţă, Table şi tablete (Editura Izvorul cuvântului, 2019) umple acest mare gol din devenirea Tecuciului şi conferă substanţă şi conţinut devenirii urbei sale.

Nu este chiar un Miron Costin sau Ion Neculce, cum consemnează undeva, şi asta nu pentru că n-ar avea resursele trebuincioase, importante şi ele, ci pentru că vechii cronicari nu erau doar martori la istorie, dar chiar făceau istorie în timp ce noi, după o reflecţie a lui Mircea Eliade, doar îndurăm teroarea istoriei. Poate că şi Jean Paul Sartre avea dreptate în privinţa raporturilor noastre cu istoria când spunea că important nu este ce face istoria din noi ci ceea ce facem noi după ceea ce a făcut istoria din noi.  Se vede de departe că în ceea ce-l priveşte pe Nenea Iancu şi-a găsit locul şi poziţia cea mai  confortabilă de unde să privească la diluviul istoriei noastre buimace.

De asta subliniez apăsat importanţa acestei cărţi în bibliografia Tecuciului şi-mi pare rău că neavând ISBN, trece drept o carte de uz intern şi nu poate căpăta circulaţie publică. Nu ştiu cine l-a sfătuit, dar absenţa ISBN-lui reprezintă marele ei deficit.

Revin însă la carte. Regăsim în paginile ei relatări cam despre toate evenimentele cu semnificaţie majoră petrecute în ultimele două decenii în Tecuci. Conţinutul ei este atât de variat că fiecare cititor găseşte în structura ei ceea ce caută sau îl interesează. În prim plan sunt spectacolele susţinute pe scena oraşului, pe care autorul le gustă cu interes nescăzut, ca orice om interesat de frumos. Am observat însă că de regulă misiunea lui nu se încheie odată cu sfârşitul spectacolului, ci continuă mai departe întreţinându-se cu artiştii şi de cele mai multe ori se încheia cu un interviu luat capului de afiş.

Reţinuţi după spectacol sunt intervievaţi actorii Florin Piersic,Eugen Coşeriu, Mihai Trăistariu, Olga Tudorache, solista Ştefania Rareş, cântăreţul Surugiu Fuego, Paul Buţă, dar şi mulţi scriitori precum Paul Everac, Aurel Brumă, Angela Baciu, Dionisie Duma şi multe alte personalităţi aflate ocazional în trecere prin oraşul Tecuci. Unele sunt scurte, blitz, dar sunt şi interviuri mai desfăşurate, cu observaţii pertinente, cu conţinut şi puncte de vedere rezolubile.

Reţinem, din mulţimea mărturiilor înregistrate, pe cele declarate, de Florin Piersic că la Tecuci a jucat spectacolul Străin în noapte cu numărul 1 000, că ar fi dorit să amâne spectacolul, fiind reţinut în Nordul Moldovei cu probleme mult mai presante, dar c-a renunţat la ideea amânării când i s-a comunicat că toate biletele sunt vândute şi că spectacolul se va juca doar cu casa închisă. A fost un bun prilej pentru marele actor să amintească tecucenilor că aici, la Tecuci are un unchi, pe Ionică Piersic şi un mare prieten, pe poetul Dionisie Duma. Marelui actor i se decernase de curând, la Timişoara, titlul de Doctor Honoris Causa cu care prilej i-au adus omagii, Radu Beligan, Mugur Isărescu, Emil Boc, venit special de la Cluj şi alte personalităţi importante ale vieţii noastre spirituale. Întreaga festivitate fusese moderată de Rareş Bogdan. 

Din interviul acordat de dramaturgul Paul Everac, care în prealabil fusese copleşit cu elogii ditirambice la o manifestare organizată de Liceul Spiru Haret, reţinem mărturia: O toamnă aurie şi câteva fiinţe gânditoare m-au întâmpinat la Tecuci. Un mic zbucium intelectual ne-a apropiat. Măcar de-ar dura.

Şi mai spicuim, măcar grăbit şi fugos, câte ceva di mărturia a doi cetăţeni de onoare ai Tecuciului, strămutaţi de multe decenii în oraşul de pe Bahlui cu care şi-au identificat viaţa şi destinul. Este vorba de actorul Emil Coşeriu, care a ţinut să precizeze că este un fiu al Tecuciului, născut şi crescut aici şi consider că am reuşit să cunosc oraşul şi viaţa culturală a acestuia, tatăl meu lucrând la ziarul local şi la fostul centru de radioficare raională.

Îşi aminteşte cu plăcere de performanţele mişcării artistice de amatori din Tecuciul copilăriei sale, faptul că trupa locală de teatru a obţinut în 1962 premiul întâi pe ţară cu piesa Împărăţia lui Machedon de Tiberiu Vornicu, performanţă pe care o va repeta şi în anul următor cu piesa Salutul dimineţii de acelaşi dramaturg. Celălalt cetăţean de onoare intervievat de Iancu Aizic este poetul Aurel Brumă, la vremea aceea intervievatul cocheta cu teatrul şi scrisese câteva piese bine primite, dar n-a fost decât o dragoste episodică, pentru că poetul s-a repliat repede în alte registre de creaţie care să-i permită o mai largă libertate de mişcare.

Multe lucruri interesante despre Tecuci şi despre oamenii lui întâlnim şi în interviul luat poetului Dionisie Duma, din mărturiile căruia reţinem doar reflecţia privind nevoia unei publicaţii locale care să consemneze trecerea noastră prin timp şi prin lume. Nu avem o publicaţie locală şi lucrul acesta mă doare, aşa cum mă doare acum tot ce se petrece în lumea culturală tecuceană. Apare totuşi Tecuciul literar-artistic condusă de prof. poeta Eleonora Stamate şi apreciez efortul şi, mai ales, insistenţele jurnalistei Aida Zaharia pentru apariţia noii reviste Auris T.

Deşi nu este structurată în diviziuni clare şi distincte, putem distinge un capitol special destinat necrologurilor consacrate celor ce au fost chemaţi la Cer înainte de vreme. Este vorba de Octavian Cerchez, de prof. Stefan Rugină, de Eugen Berta, de Radu Turbatu, de dr. Lidia Rădulescu şi de alţi oameni importanţi care au însemnat ceva în viaţa socială şi culturală a Tecuciului.

Iancu Aizic este, şi din acest punct de vedere un reporter conştiincios care ştie să confere clipei un grăunte de eternitate. Căci tot ceea ce azi ni se pare  evenimenţial şi facil în timp capătă valoare referenţială, ca o mărturie ce transcende efemerului şi se ipostaziază ca durată. Autorul a înţeles un lucru fundamental, care trebui afişat la loc de cinste în toate instituţiile de cultură şi de învăţământ. Importanţa unei localităţi – şi Tecuciul nu face excepţie – este direct proporţională cu numărul şi importanţa personalităţilor pe care le-a generat şi le-a furnizat culturii, ştiinţei, artei şi sportului naţional. Ori, din acest punct de vedere Tecuciul, care a furnizat ţării 17 academicieni poate sta cu cinste alături de alte oraşe cu o tradiţie mai bogată, dar care a reuşit să-şi depăşească statutul de oraş provincial unde un se întâmplă nimic şi să se afirme ca loc geometric în competiţia cu alte localităţi de mărimea sa.

O singură şi prietenească observaţie ar mai fi de făcut. Multe din imaginile care ilustrează cartea sunt şterse, spălăcite şi greu de identificat ceea ce reprezintă. Poate o nouă ediţie, mai bine structurată va avea în vedere şi aceste necesare ajustări, ca şi nevoia ISBN-lui care să permită intrarea cărţii în circuitul public. În rest, ce să mai spun? Să trăieşti, Iancule şi să-ţi ţii obiceiul bun de a da seama în continuare de ceea ce se întâmplă în urbea la care cu toţii ţinem şi la prestigiul căreia punem umărul – fiecare după posibilităţile sale.

 

Ionel Necula