Albumul de fotografii prezentat ca „Exponatul lunii” a fost donat muzeului de către dna Ioana Brăescu – soţia lui Dumitru Brăescu, nepot de frate al Smarandei Brăescu, prin nepoata acesteia, Lucia Gologan.
Acesta cuprinde un număr de peste 70 de fotografii originale cu și despre Smaranda Brăescu în diferite perioade de timp și în diferite locuri pe unde a purtat-o dorința de a zbura și de a face performanță, alături de persoane apropiate și dragi ei dar si de personalități ale vremii.
Smaranda Brăescu s-a născut pentru a se juca cu văzduhul
Și-a înfrânt temerile și a dorit să trăiască acel sentiment înălțător de zbor, de libertate binecuvântată. Privind pentru prima dată un aparat de zbor în înaltul cerului, la vârsta de 15 ani (în 1912 pilotul Gheorghe Negrescu face unul din primele raiduri București – Bârlad cu un aparat de zbor Farman 3 produs în România sub licență franceză, acesta fiind zborul pe care Măndița îl observă), hotărâtă va spune părinților ei „Vreau să fiu pilotă și să am avionul meu”. Visul Măndiței se va îndeplini dar nu așa de ușor și repede cum și-ar fi dorit. Cu dorința în suflet a început să urmeze acest drum – la început să devină pilot, chiar dacă această meserie era destinată bărbaților în acea vreme. Sacrificiu, dorință de performanță și o ambiție extraordinară, acestea sunt cuvintele ce au caracterizat-o pe Smaranda în toți anii ce au urmat, urmându-și visul de a zbura. În acest om atât de firav a existat o voință de fier, o perseverență și o tenacitate ieșite din comun. Va bate la nenumărate uși, care în cele mai multe cazuri i se vor închide, va depăși toate barierele societății conservatoare de atunci și își va urma visul, acela de a zbura. În acel moment România nu era o țară cu multe femei în aviație. În 1914 doar Elena Caragiani – născută în orașul Tecuci, obținuse brevet de aviator, dar în Franța. Șansele ei de a ajunge pilot erau mici dar dorința de a zbura era mai mare.
Ascultă fascinată poveștile pline de curaj ale piloților Louis Bleriot, prințul Gheorghe Valentin Bibescu, inginerul Gheorghe Negrescu și Aurel Vlaicu și visa cu ochii deschiși, dar avioanele le erau interzise femeilor.
Primul pas l-a făcut la școala de aviație din Tecuci, unde i-a spus comandantului, colonelul Enescu Athanase, „Vreau să fiu pilotă!”. Acesta a trimis-o să se adreseze „organelor superioare de la București”. În acel moment s-a simțit îndreptățită să ceară acest lucru, dreptul de a zbura, de a deveni pilot. Smaranda a făcut parte din acel grup de femei care au schimbat mentalitatea în România, definind altfel rolul femeii în societate. A fost mai mult o luptă pe plan social. În momentul în care a decis să se facă pilot, nimeni nu a luat-o în serios. Dar, după mai multe încercări de a-și croi un viitor în această lume, în 1927 va participa la un miting aviatic de la Băneasa unde îl va cunoaște pe tânărul parașutist german, inventator și inginer Otto Heineke. Îi va prezenta acestuia planurile sale de viitor și dorința de a ajunge cât mai repede aviatoare. Entuziasmul tinerei îl impresionează și astfel o invită în Germania la Berlin promițându-i tot sprijinul. Si astfel, dacă nu putea să zboare ca pilot, va zbura cu parașuta. Din acel moment a început acel drum lung și foarte anevoios mânată de dorința de a zbura, demontând astfel prejudecățile unei societăți conservatoare.
Cu banii împrumutați de la profesoara sa, Elena Muscan, necesari pentru a-și cumpăra o parașută, pleacă la Berlin și îl convinge pe Inginerul Heineke să o accepte ca elevă. În septembrie 1928 va obține brevetul de parașutist, România devenind a patra țară din Europa care avea o femeie parașutist – după Franța, Cehoslovacia și Elveția.
Au urmat salturi după salturi, a avut propriul avion, a doborât recorduri după recorduri, a obținut brevetul de pilot (1932), a purtat cu mândrie portul popular românesc oriunde in lume cu mândria în suflet de român, a slujit țara în al Doilea Război Mondial însă recunoștința nu a venit de nicăieri.
Înainte de război, cu tot succesul obținut, oficialitățile tării au continuat să ignore faptul că Smaranda era săracă și avea nevoie de un loc de muncă pentru a-și câștiga existența. Eroina, atât de modestă, care făcea în lumea întreagă faimă femeii române moare literalmente de foame în țara ei.
După război, când Armata Roșie a distrus elita aviației românești, avionul i-a fost rechiziționat. În 1946 a semnat un protest față de trucarea alegerilor câștigate de comuniști. În acel momentul încep anchetele și condamnările la închisoare. Smaranda a primit doi ani de închisoare, însă a fugit, ascunzându-se îmbrăcată în haine de măicuță greco-catolică, în Moldova.
La finalul anului 1947, aceasta era îngrijită la ferma Congregaţiei Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu. În luna februarie a anului 1948, se stinge din viață femeia erou, care a ştiut să treacă peste orice limite, înfruntând toate prejudecăţile unei societăţi blocate în timp. Într-o ultimă scrisoare trimisă surorilor sale, va scrie cu tristeţe: „Vreau libertate, nu închisoare, vreau aripi, nu ghiare!”.
Muzeograf Daniela Alecsă
