„Maladiile identității românești” – O nouă carte realizată de scriitorul tecucean Ionel Necula

 

De curând, a apărut volumul intitulat „Maladiile identității românești”, scos de sub tipar de neobositul scriitor tecucean Ionel Necula. Cartea este în format 12 x 16 cm, cu un număr 140 de pagini, tipărită la Editura Studis din Iași.

Din „Cuvântul prefațatoriu” al autorului aflăm următoarele: „S-a scris mult pe tema identităţii, atât de mult că e greu pentru cineva să reclame inedit și să pretindă originalitatea absolută. În firea oricărei etnii, distingem însușiri  pozitive și negative și ideal ar fi ca ele să fie abordate la pachet, adică împreună, și dacă am evitat să le dispunem în paralel, înseamnă că a existat și o motivație oarecare”.

După ce autorul analizează atent însușirile pozitive ale poporului nostru, se oprește mai mult, în acest volum, la însușirile negative, înșirate în cele şase comunicări -„Sindromul Capra vecinului”, „Scepticismul – binefacere sau rana neînchisă a spiritului românesc”, „Religiozitatea de mântuială”’, „Zeflemeaua – sobrietatea în haine de arlechin”, „Nenorocul românesc – loc geometric pentru hachițele Proniei”, „Identitatea românească de la dorință la dor”, pentru  a încheia cu  tableta intitulată „Addenda – Am fost în corespondență cu Noica”. 

Din primul material, intitulat „Sindromul Capra vecinului – indicator al nivelului de conștiință publică”, remarcăm constatarea realizată de B.P. Haşdeu care spunea „Dați unui popor conducători înţelepţi și va fi înțelept, dați-i conducători cinstiți şi corecți și poporul va face minuni de vitejie”. În continuare, autorul constată că sindromul „Capra vecinului” nu este decât o invidie mai radicalizată, cu adresa exactă, o ură nereprimată. Din nefericire, ura românească nu articulează un sistem de gândire și nu se legitimează din adâncurile firii ci mult mai mult și dintr-o invidie reală și ura capătă adresa exactă. Ea, cum am spus, devine invidie și ea nu vizează omul inferior ci numai omul superior. De aceea, acest sindrom al caprei vecinului dă măsura răutăților din societate. 

Capitolul „Scepticismul – binefacerea sau rana neînchisă a spiritului românesc” ne reamintește faptul „că dacă raționalismul mobilizează energia românească și o așează în active lucrative, scepticismul, de-ar fi adoptat ca paradigmă pentru firea românească, ar fi încurajat pasivitatea, starea de zădărnicie și de lenevie intelectuală. Înțelepciunea  este ultima de care trebuie să ascultăm pentru a trece cât mai frumos prin viață”. 

În continuare ni se vorbește de o altă maladie „deseori invocată, de cei ce s-au ocupat de identitatea românească – „Religiozitatea de mântuială”, adică cea formală, teatrală, de fațadă, lipsită de fanatismul altor culte active, cum ar fi cele din Asia sau Occident. Și aceasta pentru fiindcă opinia multor gânditori este că biserica românească n-a avut fermitatea altor religii care s-au impus enoriașilor, dându-le convingeri, învățături și reguli de viață obligatorii, care să nu poată fi ignorate  sau încălcate decât cu riscul anatemei. Se mai spune că ceea ce a caracterizat ortodoxismul românesc „a fost numai cumințenia și ataşamentul față de popor, de glie și de nație”. 

Un alt capitol foarte interesant este cel intitulat „Zeflemeaua – sobrietatea în haine de arlechin”, unde autorul ne reamintește faptul că însuși Cioran ne avertizase că „Multe popoare au făcu haz de propria lor condiție și autoironia nu lipsește la nici un popor chinuit și oprimat”. Apoi, ni se reamintește faptul că „zeflemeaua, pişicherismul, nu sunt corelate ale tragicului, ci mai mult ale sensibilității dezolate și ultragiate, o glazurare a condiției de năpăstuit”. „Comicul românesc, este locul de întâlnire al bufonului cu înțeleptul”. „Umorul nostru valah, scria cândva I.D. Sârbu, nu este o simplă dimensiune a balcanismului nostru latino-bizantin, ci un atribut transcedental, o diferență specifică funciară a Ființei noastre istorice și spirituale. Zeflemeaua se distribuie în registrul vieții sociale ca un reactiv caustic și ca dezinfectant puternic. Dar, cel mai adesea, zeflemeaua este așezată în relație cu inteligență românească și cu starea de veghe a conștiinței”.

Din capitolul „Nenorocul românesc, loc geometric  pentru hachițele Proniei” aflăm despre permanenta dualitate noroc-nenoroc care este invocată așa de frecvent în publicistica românească mai veche sau mai nouă. „Norocul și nenorocul românesc, spunea C. Rădulescu – Motru, nu vin la întâmplare ci sunt datorate însușirilor sau scăderilor pe care le are omul. Pentru că norocul și nenorocul țin și de calitățile și defectele pe care le are omul și-i privilegiază  de regulă  pe cei puternici și dispuși la acțiune”. 

Din capitolul „Identitatea românească de la dorința la dor” aflăm că „dorul sau dorința, apare atât de frecvent în limbajul obișnuit încât a căpătat atâtea sensuri și semnificații că e tare greu acum să-i stabilim înțelesul cel mai exact. De altfel, se spune că expresia <dor> ar avea 15 înțelesuri diferite”. Ni se vorbește și de traseul „de la dor la dorință” și aflăm în încheiere faptul că „dacă omul fără dor este lipsit de istorie, cel fără dorințe este lipsit de viață”. 

Ultimul capitol, intitulat „Addenda – Am fost în corespondență cu Noica”, este cel din care aflăm cu bucurie despre corespondența dintre Ionel Necula și Constantin Noica, o mare realizare pentru cultura tecuceană. După ce aflăm lucruri interesante despre cum a decurs legătura epistolară dintre aceștia, reținem scrisoarea expediată din Păltiniș, la 9 ianuarie 1986, de către ilustru filosof către scriitorul tecucean. Reținem introducerea „Mult stimate domnule Necula”, dar și finalul scrisorii „Vă rog să primiți gânduri alese din partea lui Constantin Noica”. Oare ce poate fi mai înălțător pentru un scriitor tecucean decât aceste vorbe?

Să mai consemnăm faptul că ultima scrisoare a ilustrului filosof către scriitorul Necula poartă data de 30 iunie 1987, iar decesul marelui Noica a fost la doar câteva luni, la 4 decembrie 1987. 

Și astfel, consemnăm apariția cărții scriitorului Ionel Necula cu nr. 87, la care mai trebuie adăugate cele 7 ediții îngrijite, 22 prefațate sau postfaţate și 4 prezente în lucrări colective. 

Felicitări pentru toate aceste realizări și mult succes în continuare!

 

Iancu Aizic