Cu fiecare muritor care pleacă, se năruie o lume, lumea celui plecat și neîntors. Dacă-i adevărată această aserțiune, și n-am nici un motiv de îndoială, atunci și prietenul meu, Constantin Conachi a luat cu el, pentru totdeauna, o lume care a fost și nu se va întoarce niciodată.
Lumea lui Conachi este lumea veche a Tecuciului, lumea când orașul era reședință de județ, iar în cancelaria Liceului Dimitrie Sturza din localitate puteau fi întâlnite personalități puternice, intelectuali de excelentă probitate, precum Constantin Solomon, G.G. Ursu, sau Maria Vartic. Întreaga viață spirituală a orașului se pritocea în cancelariile liceelor din oraș, unde profesorii aveau vocație de apostolat în școală, iar în viața publică a orașului treceau drept niște făclieri, care nu ezitau să susțină frecvent conferințe cu un pronunțat caracter educativ, istoric sau științific.
Constantin Conachi devenise ultimul supraviețuitor al acestei lumi, singurul care mai putea depune mărturie despre vechea atmosferă patriarhală a orașului Tecuci – statornicit în tradiții și cutume vechi, îndelung verificate istoric. Ori, cel pe care astăzi îl conducem pe ultimul drum, se formase, intelectualicește, la această veche școală tecuceană, laolaltă cu alte cadre de nădejde, oameni de granit trecuți rând pe rând într-o altă lume mai bună, mai dreaptă și mai plină de împliniri.
În ultimii ani era principalul organizator al întâlnirilor de promoție, dar numărul participanților, numărul celor ce răspundeau prezent la strigarea catalogului s-a tot subțiat de la an la an. Rămăsese singurul dintr-o promoție cu multe nume de ispravă, pe care am cunoscut-o bine în varii împrejurări și cu unii dintre ei – cu profesorul Panaite Hristache, cu poetul Arhip Traian Zeletin, cu Mircea Căpățână și cu alții – am fost chiar în relații de prietenie. Cu fiecare pierdere am simțit că am rămas cu un prieten mai puțin.
Constantin Conachi rămăsese singurul dintr-o promoție de intelectuali bine mobilați intelectual, formați sub veghea pedagogică a reputatului cărturar Constantin Solomon. Rar se întâmplă să găsești atâta solicitudine la un om! Nimeni, dintre cei ce i-au solicitat ajutorul, n-a fost refuzat. Răspundea cu o generozitate rar întâlnită oricărei solicitări, indiferent cine era cel care i-o solicita.
L-am cunoscut bine, cu multe decenii în urmă, pe vremea când era directorul Căminului Cultural din Munteni. Era unul dintre cei mai activi și mai bine apreciați directori din județul Galați. Împreună am fost convocați la o reciclare de două săptămâni din Mangalia. Eram tot timpul împreună și înțelegerea dintre noi a fost întotdeauna perfectă, neumbrită de vreo suspiciune întâmplătoare.
În ultimul timp suferea din cauza unui colocatar refractar la orice minimală regulă de civilizație. Avea dialoguri acide cu el, dar s-a convins repede că nu poate ajunge la vreo înțelegere, că aceasta este natura lui și se consuma în interior.
Niciodată moartea nu ne găsește pregătit, cum nu l-a găsit nici pe Constantin Conachi, dar parcă a plecat dintre noi prea precipitat, de parcă se temea să nu întârzie la o întâlnire. Mă așteptam să-și pregătească lumânările pentru bradul de Crăciun, nu să le aprindă în sfeșnic. A plecat când lumea se pregătea să întâmpine creștinește nașterea pruncului într-o iesle sărăcăcioasă și să primească urările de colindă. A plecat cu aceeași inimă deschisă și gânduri curate.
Drum lin prin stele, Costele, și Dumnezeu să-ți așeze sufletul prin apropierea tronului său de lumină și îndurare!
Ionel Necula
