Un om din Tecuci/ A avut un motor/ Și nu i-a folosit la nimic
În cuvinte puține, regretatul poet ieșean Mihai Ursache a surprins, într-o tușă ceva mai îngroșată, o presupusă meteahnă a tecucenilor – aceea de a lucra în gol, de a ignora nevoia de finalitate a actelor sale, de a ieși din imperativele realului și de a se irosi în zbateri fără rost, fără perspectivă și fără noimă.
Povestea pleacă de la un fapt real, dar cine mai este interesat de ea, când haloul fantezist este așa de plăcut și ademenitor? Ea are în centru un personaj real, un nepot al lui Iorgu Iordan care, în vremea dintre cele două războaie, lucra la hangarele școlii de aviație de la Tecuci. Cum era un tehnician foarte priceput, a recondiționat un motor din cele multe risipite prin mormanul de fiare vechi și și-a făcut o mașină. Nu avea caroserie, ci numai, un schelet improvizat, pe care se fixase o platformă, și patru roți. Ca să fie sigur că nu i–o fură nimeni i-a inversat comenzile, așa că numai el, proprietarul, putea s-o conducă. Ca să facă, bunăoară, la dreapta trebuie să răsucească de volan spre stânga și invers.
Era o caricatură de vehicul, dar proprietarul era mândru de isprava lui și deseori o folosea la escapadele vânătorești. Nu este momentul să insistăm în aceste rânduri, dar, în trecut, vânătoarea la Tecuci chiar era o activitate cu mare trecere. Exista și o Asociație a vânătorilor – Mistrețul și cam toată protipendada orașului lua parte la acțiunile ei.
Revenim însă la povestea noastră. Ca-ntr-o poză de film, vânătorii aliniați pe cele patru margini ale platformei stăteau cu picioare atârnând și cu armele de vânătoare ținute în poziție verticală. Echipați în ținute vânătorești și încinși cu cartușierele gata pregătite o porneau pe coclauri în căutare de iepuri, de rațe sălbatice și ce se mai întâmpla să găsească. Având un motor de mare putere, probabil de la vreun avion abandonat, instalația putea înainta prin toate hârtoapele, chiar și pe arătură și bieții vânători trebuiau să reziste la toate zdruncinăturile. Debarcați dincolo de Munteni, o porneau mai departe pe jos, ajungeau uneori până prin părțile Țepului, așa că o partidă de vânătoare nu însemna automat o ispravă prea plăcută. Mulți își propuneau chiar să abandoneze genul acesta aventuros de a petrece timpul, dar uitau repede și răspundeau bucuroși la fiecare nouă convocare. De unde deducem că vânătoarea, pe lângă imensul efort reclamat, avea și compensații pe măsură, care restabilea echilibrul dintre dezolare și plăcere.
Aceasta e povestea adevărată a motorului invocat de poetul Mihai Ursachi și a omului din Tecuci, căruia nu i-a folosit la nimic. Probabil că poetul s-a folosit de acest pretext pentru a decupa o caracteristică definitorie pentru identitatea modului tecucean de ființare, aceea a creativității inutile, a detașării de real și a plonjării într-o lume a fantazierii, a visării, a aleanului, a dorului – mereu prins între melancolie și nostalgie.
Dacă și-a propus așa ceva atunci fără să vrea a prototipat însăși firea românească, mereu predispusă la creație inutilă, la visare, la invocarea unei alte existențe ipotetice, unde i se va face și lui dreptatea după care tânjește. Se vede de departe că nici resemnarea, nici detașarea de constrângerile realului, n-au fost complete și fără rest, ci s-au articulat la cumpăna dintre plăcere și efort, dintre real și imaginar, dintre imanență și adulmecarea golurilor din textul lumii. Ori, starea aceasta nu este specifică doar tecucenilor, ci răsfrânge întreaga etnie românească.
Baciul mioritic avea un frate la Tecuci, care, chiar dacă n-a fost un risipitor, a luat-o pe coclauri, a bătut zariștea cu pasul și s-a înfruntat cu vulpile și mistreții. Că-n cinstea lui poetul s-a grăbit să taie vițelul cel mai gras e un semn că și el, poetul, a fost atins de miracolul dorului.
Ionel Necula
