Din nou despre Cocuța Conachi

 

S-a scris mult, mai ales în ultimii ani, despre inimoasa fiică a logofătului Costache Conachi, care s-a remarcat într-un moment astral al devenirii românești, cel al Unirii Principatelor Române. Noi, înșine ne-am încumetat în această direcție scriind o carte despre patriotismul acestei distinse românce care n-a stat pe gânduri când țara a avut nevoie de implicarea ei și a convenit să-și sacrifice căminul și perspectiva de a deveni prima doamnă a Moldovei situându-se ferm și necondiționat în direcția cerută de istorie.

Am insistat asupra acestor aspecte în cartea noastră despre Cocuța Conachi, dar ele n-au ajuns și la actualul director al Muzeului tecucean,  care a ales să-și protejeze intelectul, să nu-l  încarce inutil cu lucruri prisoselnice care ar fi putut dăuna sănătății sale mintale. Dau o mare apreciere  acestui mod de protecție intelectuală și sper să-și păstreze obiceiul în continuare, să nu-l împovăreze cumva cu maculatura unui dinozaur care a uitat să treacă Styxul. Perseverează, dragule în continuare, eu nu-ți port pică, te înțeleg.

Revin însă la subiectul anunțat în titlu: obișnuim să legăm imaginea Cocuței de probabila sa intervenție în actul Unirii, dar, presupunând că într-o zi va apare un document autentic din care să rezulte că nu Cocuța a sustras corespondența soțului său –  act fundamental în înfăptuirea Unirii – ce mai rămâne din imaginea Cocuței? E o presupunere, cum tot presupunere este și probabilitatea implicării ei în furtul corespondenței. Faptul că multe dintre personalitățile vremii și la fel de mulți istorici o indică drept autoare nu constituie o dovadă infailibilă. Sigur, mie și probabil multora dintre cei ce s-au ocupat de acest personaj, ne-ar conveni să nu apară acest document care s-o scoată din istorie, dar cum Providența nu ține cont de opțiunile noastre fenomenul rămâne posibil. Prea ne-am amăgit cu imaginea ei de luptătoare, de factor esențial în înfăptuirea celui mai important act din istoria modernă a României, ca să nu  regretăm eventuala ei excludere din eveniment.

Cel mai probabil, această dovadă nu va apare niciodată și noi vom continua să credem că vajnica fiică a logofătului Conachi a jucat un rol esențial în realizarea Micii Uniri de la 1859. Dar cum demersul nostru este unul strict ipotetic nu cred că strică să ne imaginăm această posibilitate. Ce se va întâmpla cu imaginea unionistă, bine consolidată a Cocuței, dacă va apare o dovadă care să-i infirme implicarea unionistă? Va fi scoasă din istorie?

Am insistat atât de stăruitor pe ideea că fără intervenția Cocuței actul Unirii ar fi fost compromis pentru cine știe câtă vreme, încât am neglijat eventualele ei alte virtuți.  Adevărat este că gestul furtului, dacă l-ar fi săvârșit, putea fi considerat suficient pentru a fi consemnat în orice istorie a românilor și a teritoriilor locuite de români – titulatura exactă a vechilor manuale de istorie pentru cursul gimnazial și liceal. De ce s-o fi  renunțat la această denumire, Dumnezeu știe.

Revin însă la eroina noastră. Exonerată – ipotetic, firește – de furtul scrisorilor compromițătoare, va fi exonerată și din istorie? Ce alte virtuți ar mai justifica prezența sa în manuale și în tratatele de istorie?

Se spune că într-o vreme a avut o relație amoroasă cu colonelul Alexandru Ioan Cuza, dar nu cred c-a jucat rolul femeii influente, care trebuie căutată (cherchez la femme) pentru a explica ascensiunea viitorului domnitor. Mai degrabă Cuza a influențat-o și a atras-o în tabăra unioniștilor. Oricum, ca unionistă a adus destule alte servicii ideii de Unire pentru care va rămâne, vrând-nevrând, în istoria acestui popor cel puțin câtă vreme istoria va figura ca disciplină de învățământ. Să nu pierdem din vedere că și-a pus biroul din Iași la dispoziția unioniștilor și că multe din demersurile partidei unioniste au fost redactate în acest birou improvizat.

Apoi, ca și părintele său, a făcut numeroase acte de filantropie, a ajutat pensionul din Iași și a finanțat uniformele fetelor de aici. Era moștenitoarea unică a unei imense averi lăsată de părintele său, poetul Costache Conachi, și își permitea numeroase danii și acte de binefacere.

 Faptul că a fost într-o relație tensionată cu soțul său, cu caimacanul Vogoride este știut și subliniat apăsat de toți cei care s-au ocupat de momentul Unirii Principatelor. Bunăoară a luat atitudine fermă și a intervenit în favoarea multor năpăstuiți de oamenii caimacanului. Atunci când Gheorghe Dimitriu a fost demis din funcția de protopop al Tecuciului din cauza opiniilor sale unioniste, i-a trimis soțului său o scrisoare fulminantă și l-a amenințat cu divorțul dacă nu-l repune în  funcție pe protopop și nu-l demite pe zbirul Costin Catargi, ministrul său de interne. Era în ziua de Sf. Gheorghe și toată protipendada Tecuciului venise la protopop să-l omagieze. Când gazda le-a arătat actul de demitere, toată protipendada orașului s-a urcat în trăsuri și-a pornit în convoi lung la Țigănești, să se plângă Cocuței. Ieșită în întâmpinare, Cocuța a redactat acele vorbe grele și l-a rugat pe protopop să meargă la Iași cu scrisoarea sa.

„Ai venit în urmă cu câțiva ani în Moldova fără nici un fel de avere; nu ai altă avere decât zestrea ce ți-a adus-o fata lui Conachi. Dânsa ți-a iertat purtarea din trecut și risipirea unei părți a acestei averi uriașe; dar nu-ți iartă o trădare către țara sa, ce ar fi trebuit să devină și a ta. Așadar, n-ai altă avere decât aceea ce ai primit de la dânsa și ea ți-o poate lua înapoi prin divorț și să te arunce din nou în pulberea din care te-a ridicat. Gândește-te dacă vrei să înfrunți acest risc de dragul făgăduielilor pe care Turcii ți le-au făcut.” 

Dincolo de tonul sever și amenințător ce se degajă din aceste rânduri  vitriolante regăsim înalta simțire patriotică de care era animată autoarea, regăsim iubirea de țară moștenită de la părintele său odată cu imensa avere. Și pentru aceste simțăminte calde și sincere Cocuța va trebui să rămână în istoria acestei țări.

Să mai adăugăm la toate acestea și faptul c-a fost prima editoare a poeziilor tatălui său ceea ce presupune o minimă caligrafie intelectuală de care nu avem motive de îndoială. Într-o scrisoare către fiica sa, Costache Negri îi amintește de cărțile împrumutate de la Cocuța și pe care trebuie să le înapoieze.     

Ceea ce a urmat se cunoaște. Refăcându-și viața alături de Principele italian Camillo Ruspoli, aghiotantul Regelui Victor Emmanuel al II-lea, nu credem că a rămas neimplicată în zbuciumul evenimentelor cu care se confrunta Italia. Nu avem dovezi, dar atunci când un cercetător italian va scrie monografia acestei familii sunt convins că vom întâlni acolo lucruri interesante și despre eroina noastră de la Țigănești.

 

Ionel Necula