Se aud din nou trilurile mierloiului din stejarul bătrân de când lumea

 

Ce idee! Daniel Bradea, istoricul care a îmbogățit zestrea spirituală a Tecuciului cu atâtea lucrări fundamentale și de referință, menite să așeze ținutul mai exact în istoria  mare (cea care privește țara și neamul românesc) renunță, pe moment, la privirea perspectivantă, fixată într-un azimut înalt și cuprinzător, și coboară cu demersul la firul ierbii, la nivelul faptului istoric particular, a instituțiilor care i-au marcat evoluția în timp și în corelație cu cerințele vremii. Este vorba de o concesie făcută de autor facilului?

Nici vorbă, de vreme ce o boabă de rouă, poate reflecta universul, de ce un fapt particular, bunăoară o instituție,  n-ar lămuri evoluția întregului fenomen care îl cuprinde și pe care îl reprezintă? Ori, cercetarea trecutului Casei de Cultură din Tecuci, ca și din orice altă localitate, poate extrage concluzii prototipale pentru înțelegerea fenomenului cultural românesc în ansamblu și a stării de cultură din această țară, așa cum s-a ecranizat în perioada modernă.

Puțină istorie. Nevoia înființării în fiecare localitate a unor instituții de cultură specializate, care să continue fenomenul educațional, altfel spus, să ducă mai departe  actul de culturalizare (sigur, cu alte mijloace și cu alte posibilități) de acolo, de unde l-a lăsat instituția școlară, a apărut târziu, după Primul Război Mondial. Alături  de biserică și de școală, rolul noilor instituții era să se adreseze adulților și să dea continuitate unui proces care nu trebuia considerat încheiat odată cu parcursul școlar. Emanciparea culturală nu trebuie privită ca un proces de etapă, specific unei vârste anume, ci ca unul continuu, nelimitat în timp și nesupus vreunei condiționări.

La noi, primele cămine culturale au apărut în 1926, în timpul celei de a doua guvernări Averescu, când ministru la învățământ era filosoful tecucean Ion Petrovici. Procesul era deja întârziat față de amploarea luată în Occident și în țările megieșe și statul român a trebuit să depună eforturi serioase pentru a se încadra în trendul general european.

Menirea lor era să păstreze, să conserve și să valorifice fondul etnic de tradiții și obiceiuri, să ridice nivelul intelectual al populației și să dezvolte conștiința lor cetățenească. Lumea se schimbase, votul cenzitar fusese abrogat, omul simplu a devenit cetățean, a dobândit  dreptul de a participa la problemele cetății și trebuia să dea dovadă că dispune de aptitudinea procesării problemelor țării. Statutul de cetățean modern, reclama și o conștiință cetățenească pusă în act și-n active lucrative. Optimizarea participării la luarea deciziilor, reclama, printre altele, o caligrafie intelectuală rezolubilă, spirit civic și o capacitate de a conferi gândului eficiență și finalitate.

În multe țări europene (Elveția, Danemarca, Germania) au apărut, în cadrul acestor așezăminte de cultură, Universitățile populare, iar educația adulților a căpătat demnitate de știință distinctă. Multe reviste ilustrate din Europa aveau pagini întregi cu aule universitare pline cu studenți septuagenari conștiincioși și plini de râvnă.

Regula de aur a democrației moderne, de azi și din totdeauna, este respectul pentru majoritate, singura care poate decide și hotărî în problemele cetății. Ori, în acest caz este imperativ ca această majoritate să desfidă mediocritatea, să decidă în cunoștință de cauză, să dispună de aptitudinea unei gândiri responsabile, detașată de interese subiective meschine. În zilele noastre se vorbește, din ce în ce mai claxonat, despre dictatura mediocrității, dar fenomenul este prezent doar acolo unde media culturală a societății, mijlocia ei, este scăzută și, firește, neorientată. Oriunde media culturală este coborâtă sub o anumită limită, mijlocia ei îl va prefera pe Baraba și va cere răstignirea lui Iisus.

M-am întins mai mult cu aceste considerații, oarecum colaterale actului de prefațare pentru că, deși sunt la fel de actuale și în  zilele noastre, de multe ori le ignorăm și pierdem din vedere că aici trebuie să intervină așezămintele de cultură, cu funcția lor formatoare.

Revin acum la cartea lui Daniel Bradea, un fel de cronologie dispusă tematic, a activității cultural-educative și de divertisment desfășurate de Casa de Cultură, în municipiul Tecuci, într-o lungă perioadă de timp (1953 – 2013).

Să fiu bine înțeles: am scris despre toate cărțile publicate de autor și de fiecare dată am subliniat apăsat rigoarea și acribia implicate, dar am insistat și asupra stilisticii autorului. Toate focalizează o stilistică seducătoare, dar cred că această nouă lucrare dă adevărata măsură a aptitudinilor sale scriitoricești. Cu siguranță, autorul s-a întrecut pe sine. A făcut dintr-un subiect anost, predispus pentru o abordare clișeică și fără prea multe ademeniri  la lectură, o carte sprințară, plină de nerv și sagacitate, o abordare decomplexată în care mâlul acelei epoci puternic ideologizate este neutralizat prin colosalizarea ridicolului, a penibilului de care era infestat.

Citim cartea lui Daniel Bradea și nu putem crede decât cu  mare greutate că societatea românească a trecut printr-un astfel de tunel întunecat în care actul de cultură era coborât în treapta cea mai de jos, iar lozincile scandate claxonant, cu patos și cu însuflețire, țineau loc de argumente peremptorii. Ne amuzăm acum regăsindu-le în cartea lui Daniel Bradea, dar ne putem imagina cu ce oroare le priveau generațiile acelor vremi.

Este adevărat că cele mai multe pagini se decontează din investigarea activităților inițiate de această instituție în timpul regimului de tristă aducere-aminte, dar nu lipsesc nici referințele despre funcția formativă și de divertisment asumate de această instituție în perioada post-decembristă, când s-au conservat și au fost duse mai departe manifestările de nivel național – Festivalul de folclor moldovenesc „Cântă de răsună lunca” și cel de creație literară „Costache Conachi”. Cum se știe, ele au supraviețuit în trecut datorită intervenției factorului politic, care dicta în toate, dar, în zilele noastre, în absența acestor decizii au devenit o povară mult prea grea pentru sărăcăciosul buget local. Ele trebuie regândite, în sensul  mutării accentului pe acțiunile care prefațau de regulă aceste manifestări. Este vorba de cele două simpozioane pliate pe tematica Festivalurilor care le deschidea și le optimiza oportunitatea. Din nefericire, noii manageri post-decembriști ai instituției n-au înțeles acest lucru, ba mai mult, le-au exclus complet din ansamblul în care erau integrate inițial.    

Știu că un comentator care își respectă misiunea liber asumată trebuie să se oprească asupra diviziunilor cărții, să comenteze fiecare secvență și să extragă concluziile optime. Îmi reprim această tentație, tocmai din dorința de a lăsa cititorului neafectată plăcerea lecturii. 

 

Ionel Necula