Iunie 2013. Constantin Vremuleț mi-a trimis pentru lectură romanul său – „Zodia maimuțelor”, apărut la Editura Saga din Cluj-Napoca în 2009. Nu căzuse tocmai bine. Aveam deja pe masă un teanc de cărți ce-și aștepta rândul la lectură și, de-aș fi respectat ordinea, i-ar fi venit rândul peste câteva luni, dar am nesocotit succesiunea obișnuită și i-am acordat prioritate. Totdeauna prozatorul Constantin Vremuleț m-a interesat și l-am supus unei lecturi privilegiate.
N-am regretat. Romanul său conține toată gama vraiștilor post-decembriste ce s-au abătut peste țară și toate derapajele ubuiești de la o evoluție normală. Nu mai spun că lectura lui m-a îndurerat și m-a consternat în egală măsură. Am regăsit în paginile lui explicația tuturor lufturilor și dezastrelor din România contemporană.
Ne-am obișnuit să aruncăm anatema pe adresa Uniunii Europene, interesată, chipurile, în menținerea noastră într-o situație de țară consumatoare, debușeu pentru produsele țărilor bogate din Occident, dar acuza trebuie căutată în interior, în rândul clasei noastre politice, interesată nu de produsele străine care invadează piața românească, ci de comisioanele ce însoțesc de regulă aceste contracte.
Ori, romanul lui Constantin Vremuleț este o frescă a societății noastre ticăloșite, în care răul, faptele de corupție – dezavuabile în orice societate normală – nu sunt condamnate sau măcar descurajate, și proliferează nestingherit sub privirea îngăduitoare a justiției, a politicienilor, a poliției, a SRI-lui, și a tuturor instituțiilor de forță. Boala de care suferă societatea românească nu este pandemia, care va trece, ca orice molimă episodică – sigur, după ce va produce toate efectele derivate – ci propriile noastre defecte, incultura, mediocritatea tot mai agresivă, lipsa de viziune a politicienilor, disprețul pentru valoare, ignoranța arogantă, invidia între noi, și ce-i mai grav, lipsa de patriotism, absența iubirii de țară și a mândriei de a fi român.
– Vezi – îmi spunea prietenul care îmi făcuse invitația în Germania – în locuri publice vorbim românește mai pe șoptite, pentru că românii nu sunt bine văzuți în Stuttgart. Era imediat după revoluție când România era lăudată peste tot pentru curajul cu care au luptat pentru democrație. Am sărit ca ars.
– Cum adică, să-mi fie rușine că sunt român și că vorbesc limba română? Dar eu ies în piața publică a orașului și strig din toți plămânii că sunt român, și că mă mândresc cu etnia și cu limba mea.
– Lasă, mi-a spus, ai să te convingi singur.
Și m-am convins. Ceea ce prezenta emisiunile de știri ale televiziunii locale despre faptele conaționalilor mei – ajunși Dumnezeu știe cum în Germania – m-a îngrozit, m-a oripilat și m-a obligat să bat în retragere. Pentru mine, care m-am ocupat ani de zile de identitatea românească, și m-am înfiorat deseori de frumusețea firii românești, imaginile de pe micul ecran au avut efectul unui duș rece și deprimant. Nu-mi venea să cred că românii mei – buni, blânzi, ospitalieri și cu credință în Dumnezeu, cum îi vedea Eminescu – incapabili de a produce vreun rău prin voie vegheată sunt autorii acelor crime, violuri, spargeri și tâlhării îngrozitoare. M-am întrebat și atunci și mă întreb în continuare, cum de s-a stricat poporul român, cum de-a ajuns – dintr-o națiune respectată și cu mari contribuții la patrimoniul universal de valori – oaia neagă a Europei cu care nu e bine să defilezi prin istorie și prin lume? Cine este vinovat de această decădere brutală și cine răspunde de această alterare a ființei românești?
Cred că abia atunci când se va răspunde la această întrebare, se va găsi și terapeutica însănătoșirii noastre.
Ionel Necula