În timpul Războiului pentru Întregire Națională slujitorii Bisericii Ortodoxe Române au fost alături de întreg poporul român militând pentru obținerea victoriei și realizarea unității naționale.
Ca peste tot în țară și preoții tecuceni au îmbrățișat cu căldură idealul național, au binecuvântat și încurajat oștirea plecată pe câmpul de luptă, au sprijinit familiile celor plecați pe front, precum și zecile de mii de refugiați instalați în oraș și în comunele județului la sfârșitul anului 1916.
Din punct de vedere administrativ Protoieria Tecuci se afla sub jurisdicția canonică a Episcopiei Romanului, al cărei chiriarh era Teodosie Atanasiu. Eparhia Romanului avea în subordine patru protopopiate: Roman, Bacău, Putna și Tecuci.
Protoieria Tecuci avea în componență 84 de parohii (5 urbane și 79 rurale) pe lângă care mai funcționau 69 biserici filiale (4 urbane și 65 rurale). În județul Tecuci mai existau 2 biserici particulare și 2 schituri. Bisericile particulare erau în comuna Călmățui (fondată de Tache Anastasiu și lăsată prin testament în proprietatea și îngrijirea Academiei Române) și în comuna Burdusaci (fondată și înzestrată de familia Zotta). Ambele schituri se găseau în împrejurimile comunei Buciumeni: schitul de călugări „Sihastru” cu 6 viețuitori (la începutul anului 1918) și schitul de maici „Buciumeni” cu 12 monahii. Din cele 157 de biserici unele erau închise pentru lucrări de restaurare și reparații (12), iar altele se aflau în construcție (7), dar din cauza războiului lucrările erau suspendate.
Cele 84 de parohii care din punct de vedere administrativ țineau de Protopopiatul Tecuci aveau 82 de preoți (77 dintre aceștia erau parohi). Referitor la pregătirea preoților, în raportul pe anul 1917, părintele protopop Nicolae Conduratu a menționat faptul că 6 preoți erau licențiați în teologie, 56 seminariști aveau gradul I, iar 14 seminariști gradul II. Dintre cei 159 de cântăreți, parte dintre ei erau absolvenți ai școlilor de cântăreți bisericești, parte erau practicanți.
La intrarea României în război, la Tecuci, slujeau următorii preoți: iconom stavrofor Nicolae Conduratu, iconom stavrofor Ioan Vasilescu, diacon Dimitrie Budescu (parohia „Sfântul Gheorghe”), preoții Ioan Diaconescu, Ioan Cristescu, Grigorie Corodeanu (parohia „Adormirea Maicii Domnului”), Gheorghe Hozoc, Gheorghe Bălan (parohia „Sfinții Voievozi-Vechi”), Theodor Panaitescu (parohia ,,Sfântul Ioan Botezătorul”) și Gheorghe Ariton (parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”).
După decretarea mobilizării au fost chemați sub arme 252 de preoți ortodocși români, de pe tot cuprinsul țării, care au slujit ca preoți militari (confesori) sau de campanie. Aproximativ 30 de preoți din Eparhia Romanului au însoțit armata română în război. Din fostul județ Tecuci au fost mobilizați preoții:
1. Mironescu P. I. din Țigănești (Regimentul 48 Infanterie Buzău);
2. Mircea Brăescu din Muncel (astăzi comuna Glăvănești, jud. Bacău);
3. Mihail Nichifor din Cosmești (Regimentul 10 Infanterie, mutat apoi la Spitalul mobil nr. 7);
4. Ioan Brudiu din Negrilești (a servit la mai multe unități militare);
5. Constantin Pavel din Bucești (Brigada VI mixtă, mutat apoi la Spitalul de evacuare nr. 2).
Referitor la activitatea de pe front a preotului Mircea Brăescu, care a activat la Ambulanța Diviziei a XIV-a, colonelul Toicescu aprecia că, „și-a făcut cu conștiinciozitate datoriile sale de preot”.
Preotul Ioan Brudiu a fost mobilizat la Regimentul 49 Infanterie, transferat la Regimentul 3 Vânătorii de unde, mai apoi, a fost mutat la Spitalul 6 evacuare. În cursul unei vizite la spital, părintele iconom Constantin Nazarie l-a găsit pe preotul Ioan Brudiu bolnav de tifos, „jertfă a datoriei”, iar „referințele șefului spitalului sunt excelente”.
Preotul Constantin Pavel a fost mobilizat la Brigada VI Mixtă (din care făceau parte Batalionul IV al Regimentului 24 Infanterie Tecuci și Batalionul IV al Regimentului 64 Infanterie Tecuci), parte componentă a Diviziei 19 Infanterie și a participat la luptele pentru apărarea Dobrogei și Bătălia pentru București.
Au fost mobilizați pentru nevoile armatei și 94 de cântăreți bisericești: 27 de la oraș și 67 de la sate. Dintre cântăreţii bisericeşti din judeţul Tecuci implicați în Războiul de Întregire Națională îi menționăm pe: Ioan Jugănariu (Parohia Grivița), Gheorghe Popa (Parohia „Sfinții Voievozi-Vechi” Tecuci, Biserica filială „Sfântul Dumitru”), C. Dimoftache (Parohia ,,Sfinții Voievozi-Vechi” Tecuci), Nicolae Chiriţă (Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cosmeşti Vale), Vasile Munteanu (Biserica „Sfântul Gheorghe” din Coasta Lupei, comuna Nicorești), Teodor Dănilă și Mihai Chiriac (Parohia Poiana), Costache Țuchel (Parohia „Sfinţii Voievozi” din Furceni), Dimitrie Corban (Biserica „Sf. Nicolae” din Nicoreşti), Vasile C. Bogatu și Theodor C. Bradea (parohia Corod I).
O participare activă au avut în timpul războiului și numeroși călugări sau măicuțe, care au servit în cadrul Societății „Crucea Roșie”. Dintre călugării mobilizați din județul Tecuci amintim pe: ieromonahii Cleopa Stratan și Mihail Toma, ierodiaconul Gavriil Antonescu, monahii Iacob Brahnea şi Hariton Marinescu (Schitul Sihastru, comuna Buciumeni).
În cursul anului 1917 au încetat din viață după ce s-au luptat cu epidemiile care au pus stăpânire pe județul Tecuci șase preoți titulari și doi preoți refugiați, precum și nouă cântăreți bisericești.
Biserica și-a dat și ea concursul „prețios și aproape singurul eficace” pentru ajutorarea zecilor de mii de oameni aflați în bejenie și care au asaltat orașul. Nemulțumit de faptul că ajutorul dat de această instituție și slujitorii ei nu este recunoscut în întregime, făcându-se o mare nedreptate bisericii și clerului, părintele protopop Nicolae Conduratu menționa într-un raport adresat Episcopiei Romanului: „Dacă a fost nevoie de alinat suferințele poporului cine a făcut aceasta? Dacă a fost nevoie de îndemn la răbdare, la legi și autorități când suferințele ajungeau la apogeu, cine a muncit mai mult și la cine s-a apelat mai întâi? Dacă au murit mii și zeci de mii dintre fii acestei țări, când epidemii de tot felul făceau ravagii în casele românilor care se aflau în neagră mizerie, cine se găsea în mijlocul poporului și cine participa alături de el în toate ocaziile care i-ar tulbura și cel din urmă simț de disperare? Dacă statul nu mai avea mijloacele necesare pentru a îmbrăca, a hrăni și adăposti pe refugiați, bolnavi etc., la cine s-a apelat în fiece ocaziune mai întâi? Și de la cine s-a primit cel mai eficace ajutor? Dar n-au murit preoți și cântăreți pentru că în îndeplinirea sarcinilor lor au pus tot spiritul de jertfă? Dacă s-a făcut apel pentru a se face diferite colecte sau subscripții la împrumutul național, bonurile apărării naționale etc., clerul nu și-a dat obolul său?”. La final, părintele protoiereu al Tecuciului menționa: „Este de datoria oricui să vadă că menirea și chiar rolul pe care îl joacă clerul și biserica în viața poporului este hotărâtor”, așa încât, „acești apostoli ai Cuvântului Evangheliei trebuie să primească aprecierea muncii lor, acordând toată recompensa meritată bisericii”.
Menționăm faptul că arhivele au păstrat numeroase documente care fac referire la „obolul de muncă și jertfă” al clerului tecucean, „de care țara s-a folosit în cel mai înalt grad”, în acele împrejurări grele ale memorabililor ani ai războiului. Să răsfoim câteva file: activitatea preoților tecuceni s-a desfășurat, în anul 1917, sub presiunea bombardamentelor artileriei inamice și a aeroplanelor care, „zilnic, de mai multe ori se plimbau pe deasupra orașului aruncând bombe”, fapt care a produs numeroase distrugeri și victime umane. În aceste condiții, biserica a răspuns la apelurile de ajutor lansate de Prefectură, Primărie, Regimentul 64 Infanterie Tecuci, Comisia de Sănătate Publică Tecuci, Societății Crucea Roșie filiala Tecuci etc.
La începutul lunii februarie 1917, în vederea „preîntâmpinării unei mai mari nenorociri care să ducă la pieirea prin bolile ce din cauza mizeriei s-au încuibat printre numeroși refugiați ce să află în cuprinsul acestui județ și care zilnic mor într-o mare proporție”, s-a făcut apel la preoții tecuceni ca „în măsura tuturor puterilor morale de care dispun să întremeze cu sfatul pe fiecare bun român și creștin și pe toți în genere, să contribuie cu ce va putea, respectiv cu îmbrăcăminte în scopul de a să înlătura prin curățenie primejdia care ne amenință”. Deși greutățile zilei apăsau asupra tuturor, lipsa generală a bunurilor de larg consum (lemne, îmbrăcăminte, hrană) era simțită de întreaga populație, enoriașii parohiilor tecucene au manifestat generozitate față de semenii lor aflați în suferință.
În această perioadă grea enoriașii parohiei bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” au predat, la 21 februarie 1917, mai multe obiecte de îmbrăcăminte (8 cămăși, 4 perechi izmene, 1 pereche ciorapi, 3 șervete, 1 pereche pantalon flanel) pentru refugiați, după ce „s-a mai umblat prin popor cu același scop și înainte de sfintele sărbători ale Nașterii Domnului”. „Ofrande” sunt adunate și de la enoriașii parohiei bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (cămăși, izmene, pantaloni, bonzi, căciuli, tunici, mănuși, ciorapi etc.). Din parohia Puțeni s-au strâns 202 lei, 23 cămăși, 23 izmene, 6 prosoape, 4 perechi ciorapi, una pereche mănuși, 4 căciuli, un levicer și una pernă (biserica parohială); iar la comuna Mândrești, la biserica filială s-au adunat 504 lei și 50 bani, 4 cămăși și 2 perechi izmene. La apelul protopopului a răspuns și șeful Secției I lucrări fortificații care a trimis un „obol” (50 cămăși, 50 perechi izmene, 20 perechi ciorapi și 50 șervete) pentru „tinerele vlăstare care, bolnave, au luptat cu târnacopul în mână apărându-ne ultimul colț de țară”. Îmbrăcămintea strânsă de preoții din orașul și județul Tecuci a fost predată Comitetului pentru Ajutorul Refugiaților Bolnavi din orașul Tecuci.
La Ivești, încă din toamna anului 1916, părintele paroh a avut împreună cu doamnele profesoare din comună inițiativa de a confecționa obiecte de îmbrăcăminte pentru ostași. Pentru această lucrare a primit lână de la doamna proprietară de moșie Anastasia M. Papadopol. Părintele și credincioșii din comună au dat ajutor pentru ameliorarea stării de sănătate a răniților din cele patru spitale instalate în localitate.
În comuna Gohor, în fiecare casă au fost găzduiți câte 2-3 tineri refugiați. Încă din toamna anului 1916 sătenii au găzduit și ajutat cu hrană numeroase familii refugiate în comună. Preotul paroh Vasile Țuchel îi dădea asigurări părintelui protoiereu că tinerii refugiați în comună, în marea lor majoritate bolnavi, au fost îngrijiți de săteni după puterea fiecăruia, asigurându-le hrană și îmbrăcăminte, iar „eu ca om și preot mă silescu prin toate puterile mele în ajutorul acestor nenorociți”.
Slujitorii bisericii au acordat sprijin și armatei române. De pildă, la apelul părintelui protoiereu și al comandantului Regimentului 64 Infanterie Tecuci relativ la contribuirea „bunilor creștini și poporani” cu diferite obiecte de îmbrăcăminte pentru oștenii armatei române, părintele Petru Mironescu, parohia Oprișești, aducea la cunoștința Protoieriei, la 8 ianuarie 1917, ofrandele care s-au strâns din comuna Burdusaci (77 cămăși, 5 perechi izmene și 9 prosoape). În luna ianuarie 1917, preotul Nicolae Munteanu depunea pentru ajutorarea răniților suma de 29 lei și 5 bani adunată de la biserica parohială și filială din Movileni.
Preotul E.E. Topor cu prilejul predicilor susținute la bisericile din Buda și Colonești, în cursul lunii decembrie 1916, a dezvoltat tema dragostei către aproape și a „implorat sentimentul de milă și ajutor către soldații noștri”, ce sufereau din cauza iernii extreme. Timp de mai bine de o săptămână părintele a colectat din satele celor două parohii îmbrăcăminte pentru soldați, iar casa și-a transformat-o într-un „fel de atelier în care cei ai casei și fete și femei de prin sat au lucrat cinci zile de-a rândul bucățile de pânză de macat făcând cămăși, flanele, ciorapi și mănuși din lâna colectată, așa că am făcut peste tot: 71 cămăși, 47 izmene, 6 haine civile, 14 perechi ciorapi, 35 perechi mănuși, 41 flanele, 4 perechi pantaloni, o față de masă, 13 perechi obele, 4 căciuli, 5 lăvicere, o bondă și 56 șervețele”.
Personalul bisericesc nemobilizat contribuia și el cu sume (salariul pe o zi) sau colecte pentru întreținerea „cantinei refugiaților și românilor transilvăneni”, precum și pentru Crucea Roșie. Într-un raport din 25 ianuarie 1917, părintele Alexandru Cristea, din Ivești, menționa faptul că „refugiații mor cu duiumul prin sate nemâncați, neadăpostiți și plini de toate necurățeniile și istoviți de ger”. În raport se susține că pentru ajutorarea refugiaților trebuiau deschise cantine pentru hrană, adăpostire, îmbrăcăminte și curățire, în toate comunele, încă din prima zi de război. La final, părintele Cristea aducea la cunoștința Protoieriei faptul că și-a transformat casa într-o „adevărată sucursală a cantinei refugiaților”, în care găzduia de două luni șapte băieți refugiați din București.
Protopopul Tecuciului a făcut parte din comitetele județene a mai multor organizații: „Familia luptătorilor”, „Ocrotirea orfanilor”, Comisia de Sănătate Publică. Din această postură s-a implicat și coordonat acțiunile de distribuire a ajutoarelor acordate de organizația „Familia luptătorilor”, membrilor familiilor celor mobilizați, precum și distribuirea ajutoarelor în bani și alimente orfanilor de război.
Preotul Nicolae Conduratu a făcut personal colecte pentru prizonierii de război și orfani, și a contribuit pentru astfel de acțiuni cu suma de 2.000 lei. Totodată, a asigurat gratuit învățământul religios la Gimnaziul din Tecuci încă din toamna anului 1916. Părintele protopop a menționat într-un raport faptul că aceasta era „aproape singura școală din țară care a funcționat în anul 1917, în case particulare, adesea sub tirul de artilerie al inamicului, sub teroarea atacurilor de aeroplane. Pentru această activitate astfel desfășurată, onor Ministerul Cultelor – Direcția Învățământului Secundar – în mod public a adus mulțumiri și laude”.
Clerul tecucean, alături de întreaga populație a orașului, deși suferea de pe urma războiului ce a presupus mari sacrificii umane și materiale, a primit cu entuziasm veștile referitoare la unirea Basarabiei cu patria mamă. Acest fapt rezultă și din telegrama trimisă Sfatului Țării de la Chișinău de către protopopul Nicolae Conduratu, în calitatea sa de președinte al unei adunării cetățenești desfășurate la Tecuci, și în care se spune: „Cetățenii orașului Tecuci, întruniți în sala teatrului la o adunare publică, astăzi în 8 aprilie 1918, salută cu entuziasm mărețul act istoric al fraților basarabeni, cari s-au unit de-a pururea cu patria mamă, și îi asigură că formând de azi înainte o singură țară, vom forma un singur suflet gata la orice jertfe pentru cinstea și mărirea neamului întreg. Trăiască frații noștri Români din Basarabia unită!”.
În concluzie, războiul crâncen în care ne găseam și iarna grea au făcut ca suferințele populației să ajungă la un maxim de suportabilitate. În fața acestui „prăpăd de lume, multă și nevinovată, mai ales dintre nenorociții refugiați care mișunau pretutindeni goi, fără hrană și fără adăpost”, clerul județului Tecuci a căutat neîncetat găsirea celor mai bune mijloace pentru alinarea acestor suferințe. În acest sens, preoții și-au dedicat cea mai mare parte din activitatea lor „în scopul alinării suferințelor, împlinirii nevoilor și mângâierii sufletești ale poporului care alcătuiește biserica județului Tecuci”.
Preoții din parohiile județului au găzduit în casele lor numeroși refugiați, care au primit adăpost, îmbrăcăminte și hrană; au făcut colecte de haine și bani pentru refugiați, orfani și răniții de pe front, precum și colecte pentru prizonierii de război care se aflau în tabăra din oraș; au oferit sprijin clerului refugiat; au subscris la „împrumutul național” și „bonurile apărării naționale”. Toată această activitate a fost desfășurată în condițiile în care pe o mare suprafață a județului Tecuci s-au purtat lupte crâncene, în tot cursul anului 1917, așa încât preoții au fost nevoiți să lucreze, adeseori zi și noapte, sub presiunea bombardamentelor artileriei și avioanelor inamice.
Daniel Bradea
Sursa: Daniel Bradea, PREOȚII TECUCCENI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, Ed. Studis, Iași, 2019, p. 20-34, 47-57, 60-64.
