Dan Vîță la a treia ispravă lirică

 

Într-un oraș de mărime medie, precum Tecuciul, nu este prea greu de urmărit treptele afirmării unui scriitor și activele sensibilității sale din care se întrupează poezia. Prezența binomului eminescian  minte și inimă este evidentă, dar dozele în care cele două componente se distribuie într-un demers poetic ține de dispoziția poetului, de capacitatea lui afectivă și de identitatea pe care vrea să și-o configureze. 

Îl cunosc bine pe autor, de la primele irizări lirice și n-aș zice că evoluția sa în timp a fost una liniară. De unde în primul volum – „Însoțitorul meu trupul” accentul cădea pe dreptul biologicului de a participa la viața sentimentală și fixa locul instinctului în ansamblul manifestărilor umane, în volumul următor – „Dosar de beatificare” este supralicitată mintea, cerebralitatea, facultatea rațională ceea ce conferă lirismului o glacialitate pedantă, astringentă și didactică, prin invazia cunoașterii într-un teritoriu  rezervat de regulă manifestărilor pasionale, sentimentale, afective.  

 Ultimul său volum de versuri – „Erotezii” (Editura Junimea, Iași, 2021) reprezintă, într-un fel, o revenire a poetului la vechea manieră poetică, de fapt la izvorul dintotdeauna al imaginarului liric, cel ce a alimentat din totdeauna demersul liric de la Sapho la Baudelaire. A convenit, probabil că o poezie care exonerează eroticul, dintre pretextele lirice își amputează însăși esența, rolul și menirea ei în lume și în ameliorarea umanului. Cum arată lumea și, bineînțeles omul, privită dintr-un budoar?  

De vreme ce nu poate fi conceput un om fără instincte, fără emoții și fără dorinți năvalnice, el trebuie să-și găsească locul și în cadrul discursului liric.  

Dumnezeu nu a creat omul rațional, ci omul cu instincte și pasiuni, rațiunea și-a asumat-o singur, prin încălcarea interdicției divine, aceea de a nu consuma fructe din pomul cunoașterii. Prin urmare, poezia, nu cunoașterea, are girul divinului și e firesc să nu cocheteze cu știința, să nu se încarce cu cunoașterea rațională, cu epistemologia descoperirii a ceva nou. Nu degeaba se spune că poezia reclamă prezența divinului, că este respirația lui Dumnezeu pe pământ. 

Revin însă la carte. Cum arată și titlul, mereu neastâmpărat și năbădăios, Erosul este supus unui tratament poetic și impregnat de metafore plasticizante, dac-ar fi să folosim cunoscuta distincție blagiană.  „Și tu care erai ca fulgerul, cu haina ta/ albă, căzută ca zăpada la marginea patului/ tu, cea care ai strălucit/ în mâinile mele/ toată noaptea” (tu, cea care ai strălucit în mâinile mele toată noaptea). 

Recursul la personajele biblice inflația de urmași ai lui Adam cu care este populată cartea are menirea de a conferi discursului liric un plus de substanță, de fundament, de temeinicie. De vreme ce totul derivă din Cartea Facerii, de ce ar face excepție dimensiunea poetică a existenței și noianul doririlor care definește starea de lirism?  

Dacă filosofia este un derivat al mirării, poezia descinde din starea de dor, din activele dorinței prădalnice care tulbură și învolburează pasional, afectiv și emoțional manifestările umanului în lume. Niciodată un om lipsit de dorințe, de opțiuni nu va putea scrie o poezie sau măcar un vers. De aici și ideea de rotunditate ce se degajă din poezia lui Dan Vîță; totul pornește de la Eros – trece din teză în antiteză, se combină în sinteză – și se întoarce la Eros, așa cum scriau altădată liceenii pe carnetele lor de notații intime. Omul când se naște plânge AAA și când moare spune MOR, deci în toată viața lui, omul umple intervalul din A și MOR (AMOR). 

Deși este o stare de spirit solară, tăinuită sau mărturisită, iubirea nu exclude  ipostaza noptatică și onirică. „Am visat că cineva ți-a tăiat părul și visul meu și mâinile mele/ umblă prin pat/ pe ulițe prin piețe și-l caută și nu-l află/ și părul tău turme de capre ce din Galaad coboară acum sunt/ rupte și ucise/ de haite de lupi, de șacali și de câini sălbatici…” (Am visat).  

Tot onirice și noptatice sunt și înfrigurările căutării febrile și pătimașe când dorințele dau în foc și neliniștile sângelui dau în clocot. „Nemișcate-n întunericul nopții/ mâinile mele așteaptă/ să fiu biruit de vinul somnului/ și apoi să-mi intre-n  cap și să te caute, să te îmbrățișeze/ și-n zori mâinile mele aiurează și cântă” (Cum ochii iuditei). 

Cum se vede, poetul a revenit la tema lui preferată, cea care l-a consacrat ca pe o promisiune și chiar cred că poate înnoi recuzita poetică a iubirii. O singură sugestie aș putea să-i adresez la sfârșitul acestor sumare comentarii marginale: mai multă grijă pentru finalul unei dispuneri lirice. Multe din poeziile acestui volum lasă impresia de lucru neterminat, de improvizație  căreia urmează să i se mai adauge ceva  care-i lipsește și anume finalul. Ori, după credința celor vechi sfârșitul trebuie să încoroneze opera. Încercați să mai adăugați ceva la poezia Gorunul a lui Lucian  Blaga sau la Noapte de vară de George Coșbuc și veți vedea că e imposibil. Lucrul este complet și deplin împlinit. Și-mi reprim cu voie vegheată tentația altor sute de exemple din Nichita Stănescu sau Marin  Sorescu (Eminescu n-a existat). Se poate și fără acest adaos final conclusiv? Se poate, dar e regretabil să lipsească tocmai esența.  

  

Ionel Necula 

   

error: Content is protected !!