Așa cum arătam într-un text mai vechi, un oraș fără cimitir este un oraș fără istorie, căci acolo, în cimitire, se vede cel mai bine istoria orașelor.
Legenda începe cu ceremonia înmormântării negustorului Teodor Săndulescu. Aceasta spune că într-o zi din primăvara anului 1869 clopotele bisericilor din oraş au început să bată cu putere. O mulţime cernită, cu un sobor de preoţi în frunte, se îndrepta pentru prima dată spre un deal de la marginea de nord-vest a oraşului cântând veşnică pomenire. Pe un car tras de boi se afla sicriul negustorului Teodor Săndulescu, cu faţa descoperită, ca lumea să vadă „mărirea morţii şi să cugete”. Se spune că atunci ar fi început povestea Cimitirului „Eternitatea” din Tecuci, „grădina odihnei eterne” pentru localnici.
La unii tecuceni mai persistă și astăzi mitul că Teodor Săndulescu a donat municipalității terenul pe care se află cimitirul. De altfel, în anul 1974, s-a pus în biserica „Sfântul Ilie” din cimitir o pisanie în care este menționat: „Ziditu-s-a acest sfânt locaș în anul 1870 cu suma de 1000 galbeni austrieci donați prin testament de negustorul Teodor Săndulescu primăriei Tecuci, în acest scop spre pomenirea lui. Din motive necunoscute a fost utilizată ca o cameră mortuară până în 1943, când înființându-se parohia Sf. Ilie, prin transferarea de la Catedrala Sfintei Episcopii a Romanului a preotului Gh. Bejan ca prim paroh, această biserică a devenit parohială”. Inspirați de această pisanie, cu câțiva ani în urmă, administratorii cimitirului „Eternitatea” din Tecuci au montat un panou informativ din care aflăm că „biserica Sfântul Ilie a fost construită în 1870 prin donația filantropului Teodor Săndulescu”.
Se afirmă că acolo unde istoricii nu au mai putut găsi conexiuni între faptele ce s-au petrecut în trecut au fost ajutaţi de legende. Însă acest lucru nu este valabil și în cazul nostru.
În continuare, lăsând de-o parte legendele, vom relata povestea adevărată a Cimitirului „Eternitatea” și a bisericii „Sf. Ilie” din Tecuci.
Menționăm faptul că în anul 1869 cimitirul „Eternitatea” nu exista, așa încât Teodor Săndulescu a fost înmormântat în cimitirul bisericii „Sfântul Gheorghe”. Mormântul a fost zidit cu cărămidă și înconjurat cu un grilaj de fier. Deasupra mormântului a fost pusă o lespede de marmură, iar „la cap, un mic monument” pe care a fost înscris, „spre pomenire”, numele și prenumele defunctului.
După dezafectarea cimitirului bisericii „Sfântul Gheorghe” osemintele lui Teodor Săndulescu au fost mutate „într-un loc lăturalnic” din cimitirul „Eternitatea”. În iulie 1931, ca recunoștință pentru donațiile făcute orașului, primarul Tecuciului a dispus strămutarea mormântului lui Teodor Săndulescu lângă biserica din cimitir. Cu prilejul restaurării monumentului și reînhumarea osemintelor acestuia în cimitir s-a organizat o ceremonie, iar la capelă a fost oficiat un parastas. Pe monument a fost montată o cruce mică și inscripționat un text din care aflăm că Teodor Săndulescu a fost „un mare iubitor de oameni, donator al orașului Tecuci”. În epitaf după ce își cere iertare – „Pân atunci a rogu ertare/ pentru mari și mici greșale”, le recomandă celor rămași: „Voi însă amici ca frați/ nu fiți tirani și ingrați/ a nu fagi de gomunu/ tot ce eu am credut bunu/ altaru, școală și spital/ fondament naționalu”.
În 1872, administrația comunală a hotărât să amenajeze un cimitir și în acest scop a pus la dispoziție „un loc pi dialul din drumul ce merge la Focșani, care s-au înconjurat cu șanțu… pentru a face acolo Cimitirul”. Din Expunerea administrațiunii Comunei urbei Tecuciu pe anul 1872 aflăm că era necesară „înconjurarea cu zaplazu a locului destinat de cimitir”.
La 15 iulie 1876, cu prilejul unei ședințe extraordinare a Consiliului Comunal al urbei Tecuciu, s-a luat hotărârea pentru înființarea cimitirului pe actualul amplasament. Aleșii locali au stabilit ca „locul pentru cimitir să fie pe locul liber din dial începându din muchia dialului înspre apus cât va fi necesar pentru cuvântul că pe vale, în Grădină, apa esti pria aproape”, după care această decizie urma să fie aprobată și de Comitetul Permanent al județului.
Din „Raportul de Administrațiune a Comunei Urbane Tecuciu pe anulu 1875” aflăm că s-au alocat 11.750 lei pentru construirea unei capele, în cimitirul în curs de amenajare, o parte din bani proveneau din donația lui Teodor Săndulescu, iar cealaltă din fondurile primăriei. Arhitectul Ferdinand Curic a realizat un proiect al capelei, dar la licitațiile care au avut loc în lunile iulie, august și septembrie a anului 1875 nu s-a prezentat nimeni. În această situație, primarul a decis ca „în bugetul pe anul fiitor să prevadă sumele necesare”, prin accesarea unui împrumut.
Teodor Săndulescu, printr-un legat al testamentului său, a lăsat 1000 galbeni pentru construirea unei capele la cimitir: „datori fiind după Sfânta Scriptură ca preoţii ce vor fi servitori la acel Dumnezeesc locaş, să pomenească la toate sfintele lor slujbe numele meu şi al părinţilor mei, spre ertarea păcatelor, căreia biserici i se va pune hramul Sfântul Ilie”.
Cei 3500 de galbeni lăsați de Theodor Săndulescu pentru „facerea unei școli, unei grădini publice și unei capele la Cimitirul orașului” erau de mult cheltuiți.
Într-un raport întocmit de George Lahovary, referitor la administrația județului și a orașului Tecuci, se spune că „sunt peste zece ani trecuți, niciuna din aceste dispozițiuni ale donatorului nu s-au îndeplinit”. Concluzia era aceea că „în genere comuna Tecuci este rău administrată”.
În aprilie 1880 primarul orașului îl înștiința pe protoiereu că autoritățile intenționează să ridice o biserică „cu temelie de piatră și zid de cărămidă…cu numele Sfântului Profetu Ilie”, în cimitirul nou înființat, și îl ruga să sfințească locul.
Construirea bisericii a durat trei ani. Sfințirea acesteia a avut loc pe 6 iunie 1883, cu prilejul „sărbătorii Sfintei Treimi și a Iarmarocului Simsienilor”.
Până la amenajarea cimitirului „Eternitatea” tecucenii își îngropau morții în cimitirele improvizate din preajma bisericilor.
Pe 15 noiembrie 1875, Consiliul de Hygienă Publică și Salubritate a interzis înmormântările în cimitirele din jurul bisericilor „Maica Precista”, „Sf. Gheorghe”, „Sf. Nicolae”, „Sf. Voievozi” și „Sf. Ioan”, pe motiv că erau pline și „în timpul căldurilor exhaliază un miros și infectează aerul”. Până la amenajarea noului cimitir s-a luat măsura provizorie ca toți morții să fie îngropați în cimitirele bisericii „Sf. Dumitru” (pentru târgoveți) și „Sf. Voievozi Noi” pentru locuitorii din mahalale.
Din momentul înființării cimitirului „Eternitatea” și până în ziua de astăzi, pe cele 10 hectare pe care le ocupă cimitirul, au fost înhumați aproape 45.000 de oameni. Aici își dorm odihna veșnică mari personalități, precum Alexandru Papadopol Calimah, Natalia Negru, Teodor Săndulescu, George Vrabie (medic), Ioan Kopetchi (medic), Ștefan Rugină (profesor de istorie, cetățean de onoare al orașului), Dimitrie Hîrlescu (pictor), Constantin Solomon (istoric), Ion D. Oancă (pictor), Ioan Ruță (aviator), Iulia Gheorghiu (profesor), preotul Hozoc (a fost decorat de regele Carol I), Scobălțanu Constantin (ofițer), Ovid Caledoniu (poet), Florea Spirache, Corodeanu Ștefan (profesor), Pavel Iorgu (colonel, erou de război căzut în luptele de la Țiganca în 1941), Gheorghe Turtureanu (învățător, cumnatul lui Calistrat Hogaș).
În Cimitirul „Eternitatea” a fost amenajat la 1 iulie 1917 Cimitirul Eroilor, iar mai apoi a fost ridicat și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (despre care am relatat într-un alt articol). În apropierea acestui monument, la 30 iunie 1946, au fost înhumate într-o groapă comună „rămășițele pământești a 64 de eroi sovietici strânse de pe teritoriul județului Tecuci”. Mormântul a fost împrejmuit cu un gard de lemn, vopsit în roșu, iar în interior a fost înălțat un monument din lemn, de forma unui trunchi de piramidă, înalt de trei metri, cu stema sovietică în vârf. Ulterior, „alți ostași sovietici căzuți la datorie” au fost înhumați în apropierea acestui mormânt comun: un mormânt comun cu șase eroi și cinci morminte individuale. Toate aceste morminte ocupă o suprafață de aproximativ 100 m.p., în apropierea „frumosului și impunătorului monument al eroilor români și ruși căzuți în războiul 1917-1918”.
În 1948, Ministerul Afacerilor Interne și-a asumat față de Comandamentul Armatelor Sovietice din România obligația de a amenaja monumente în toate cimitirele eroilor sovietici de pe cuprinsul țării. Așa încât, prefectul a primit dispoziție ca până la data 15 octombrie 1948 să ridice „un monument funerar corespunzător mărimii cimitirului și care trebuie să reprezinte, în mare, un trunchi paralelipipedic prismatic, în vârful căruia se așează, de asemenea, stema U.R.S.S.”.
În „Memoriul justificativ referitor la construirea unui monument pentru cinstirea eroilor sovietici căzuți pe teritoriul județului Tecuci, în luptele de eliberare din 1944” se menționa faptul că acest monument trebuia să fie de dimensiunile și aspectul general al monumentului eroilor din Primul Război Mondial, „urmând a forma amândouă, un ansamblu estetic și impunător”.
La 21 septembrie 1948, printr-un ordin (5109) al ministrului de interne, s-a dispus înhumarea într-un singur cimitir „a osemintelor ostașilor sovietici căzuți în războiul de eliberare a popoarelor” pe teritoriul județului Tecuci. Urmare acestui ordin în cimitirul din Tecuci au fost aduse osemintele a 12 eroi sovietici care se găseau în unele comune din județ, după cum urmează: Nicorești (1), Țepu (2), Giurgioana (2), Bălănești (1), Brăhășești (2) , Podu-Turcului (1), Bucești (1), Corni – sat Giurgeni (1), Corni – sat Ungureni (1).
În Cimitirul Eroilor Sovietici au fost înhumați și 6 „copii sovietici”, decedați în orașul Tecuci și înmormântați în cimitirul orașului. În condițiile în care românii din Basarabia și Bucovina, refugiați pe teritoriul județului, erau catalogați drept „cetățeni sovietici”, putem considera că cei „6 copii sovietici” erau, de fapt, copiii refugiaților care probabil au murit în „carantinele sovietice” din oraș, în timp ce așteptau să fie „repatriați” în Uniunea Sovietică.
Proiectul prevedea împrejmuirea cu un zid de beton a suprafeței de teren pe care se aflau mormintele eroilor sovietici, iar în partea de apus era prevăzută amplasarea monumentului propriu zis.
La 6 noiembrie 1948, în prezența delegaților Armatei Roșii, a avut loc dezvelirea monumentului din Cimitirul Eroilor Sovietici. Prefectul județului Tecuci, Gheorghe Gavrilescu, considera că realizarea acestui monument era „o datină de onoare ce o aveam față de acei care și-au dat viața pentru eliberarea țării noastre de sub jugul fascist”. În realitate sovieticii ne-au ocupat, dar aceasta este o altă poveste despre care o să relatăm într-un alt material.
Daniel Bradea
Sursa: Daniel Bradea, CONTRIBUȚII LA ISTORIA ORAȘULUI TECUCI, Ed. Studis, Iași, 2021, p. 532-535, 538-539. Fragmente din acest material au fost publicate în octombrie 2012 pe blogul Tecuci colț de rai – preluat ulterior sub titlul „Din cimitirul Eternitatea din Tecuci se fură ca în codru” de ProTecuci.ro, Archaeoheritage.ro și alte site-uri.
