Grădina publică din Tecuci – Scurtă istorie

 

Tecuciul era considerat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „o grădină mai mare sau chiar o pădure” în care locuitorii se împăcau foarte bine cu aerul curat, verdeața și singurătatea. Se spune că aceste elemente au fost predominante în oraș. Această imagine patriarhală a urbei noastre era întregită de livezile, grădinile cu zarzavat și flori, proprietățile boierești cu grădini mari amenajate sau sălbatice, precum și plantațiile viticole de la Nicorești, cale de o jumătate de ceas de Tecuci.  

În oraș era celebră casa lui Alexandru Papadopol Calimah, „în formă de vilă modernă”, care avea pe zid „agățate zorele și glicinile, vilă străjuită de rândul de plopi drepți și înalți”, precum și aleea cu aluni din grădina protopopului Gheorghe Dimitriu, la umbra cărora adesea luau masa notabilitățile orașului.         

Din scrierile lui Calistrat Hogaș aflăm cum aleea de aluni a dispărut, victimă a  urbanizării, și a lăsat loc „drumului mare”, adică Bulevardul Gării. Acesta este „un drum larg și drept, ce plecă de la foișorul înfipt în inima târgului și tae de-a curmezișul spre gară” și pe care Nicolae Iorga avea să-l vadă „bine luminat şi închis între şiruri de arbori care fac impresie, într-un oraș în care oamenilor le place a trăi curat și liniștit”. 

Așadar, bulevardul devenise locul de promenadă al tecucenilor unde, prin 1871-72, Nicolae Petrașcu îl vedea pe poetul Theodor Șerbănescu „la braț cu Ollănescu,  plimbându-se seara pe sub castanii sălbatici”. 

În aceste condiții, în târgușorul cu viață tihnită și molcomă, odată cu citadinizarea locuitorilor s-a simțit necesitatea înființării unei Grădini Publice. Pentru amenajarea acesteia, Isprăvnicia a ales  în anul 1844 un teren cu o suprafață generoasă, pe locul unde astăzi se află Parcul Carol I și Cimitirul Eternitatea.  Așa cum rezultă din „Sama d<umnealui> neguțătoriului Toadir Nica di banii ci s-au cheltuit la Grădina Publică” au fost plătite, încă din acel an, sume importante pentru amenajarea grădinii. În perioada care a urmat lucrările nu au avansat prea mult, din moment ce Isprăvnicia ținutului Tecuci informa, la 17 martie 1852, Departamentul Lucrărilor Publice că „șanțul cu care este încongiurat locul pomăzuit pintru Grădina Publică, unde acum nu să găsăști nici un pom, fiind cu totul dărămat și reastupat”. Pentru a aduce Grădina în „stare bună” au fost folosiți la muncă deținuții de la închisoarea din localitate, cu speranța ca până „la toamna viitoare să se sădească copăcei cătră o mai bună înfrumusețare”. Din răspunsul Departamentului Lucrărilor Publice, Secția 3-a, din 19 martie 1852, aflăm că „încuviința dispoziția primită în interesul înfiincerii grădinii publice” și solicita Isprăvniciei „să deschidă o școală de copaci și cătră  apropierea toamnei a regularisi săparea bortelor pentru plantarea copăceilor după înadins planu ce se va face de către arhitectul poliții Focșani, urmând ca copacii să fie procurați de la boerii particulari”. Plantarea pomilor și amenajarea grădinii a fost realizată de Anton Cincu în timpul mandatului său de primar.  

La 25 de ani de la „însemnarea locului” destinat pentru Grădina Publică au apărut nemulțumiri datorită faptului că aceasta era situată în partea de nord-vest a urbei, dorindu-se „a fi mai în centrul orașului”. Acest fapt reiese și din testamentul din 1 ianuarie 1868 al lui Theodor Săndulescu, unul din marii donatori ai orașului, care a lăsat  municipalității 1000 de galbeni pentru amenajarea Grădinii Publice. 

Anton Cincu a solicitat, într-o ședință a Consiliului Comunal din anul 1874, „o grădină mai aleasă” pentru comună. Un an mai târziu, doctorul J. Kopețki, în calitate de șef al Serviciului Sanitar al Districtului, i-a comunicat primarului decizia din 6 aprilie 1875 a Consiliului Hygienei Publice și Salubrității de a se înființa „o grădină publică câtu se poate în centrul urbei”. La propunerea consilierului Cuza, aprobată favorabil de consiliu, lucrările „începute la grădina publică de mai înainte” pentru care Primăria avea bani alocați „în bugetul anului curentu” au fost oprite. Prin urmare, doctorul J. Kopețki i-a solicitat primarului „a se conforma și a lua dispozițiunile necesare pentru a vă înțelege cu Consiliul Permanentu  a județului care, în jurul Palatului Administrativ situat în centrul orașului, posedă asemenea grădină care singură poate corespunde scopului doritu”. Acest teren, situat la apus de Piaţa Observatorului, a fost cumpărat de „Județ” de la Petrache Ciucă în anul 1873. 

Pe de altă parte, în anul 1876, Grădina Publică de la marginea orașului a fost deposedată de o mare suprafață de teren. În urma unei ședințe extraordinare a Consiliului Comunal al urbei Tecuciu s-a hotărât înființarea cimitirului orașului „pe dial din Gădina Publică”. Consilierii au stabilit ca „locul pentru cimitir să fie pe locul liber din dial începându din muchia dialului înspre apus cât va fi necesar pentru cuvântul că pe vale, în Grădină, apa esti pria aproape”, și urma ca această decizie să fie aprobată de Comitetul Permanent al județului. 

Lăsată în părăsire de autorități grădina de la marginea orașului a devenit locul de unde locuitorii cartierului Poșta „își procurau paie și fân de la ariile din funtu Grădinii Publice a acestei urbe”. Se mai întâmpla ca aceste furaje să fie luate uneori de soldații ruși, așa cum aflăm dintr-o plângere adresată primarului la 8 mai 1877. 

Cei 3500 de galbeni lăsați de Theodor Săndulescu, „pentru facerea unei școli, unei Grădini Publice și unei capelle la Cimitirul orașului”,  au fost de mult cheltuiți. Într-un raport întocmit de George Lahovary, referitor la administrația județului și a orașului Tecuci, este menționat: „sunt peste zece ani trecuți, și niciuna din aceste dispozițiuni  ale donatorului nu s-au îndeplinit. Concluzia fiind aceea că în genere comuna Tecuci este rău administrată”. 

În această situație, privirile autorităților s-au îndreptat spre „grădina din jurul Palatului Administrativ situat în centrul orașului”, care ocupa o suprafață mică de teren și nu necesita mari sume de bani pentru amenajare. Din dispoziția primarului Gheorghe Cuza s-a refăcut șanțul din jurul grădinii, s-a construit un pavilion și s-au plantat arbori și arbuști. 

 În 1879, în interiorul Grădinii Publice din centrul orașului, s-a construit un bufet, iar muzica Regimentului 24 de Dorobanți cânta de două ori pe săptămână, joia și duminica. Patru ani mai târziu, antreprenorul chioșcului a reclamat primarului  faptul că, deși primea o sumă consistentă atât din bugetul comunei cât și din cel al județului, „muzica” nu-și respecta programul și „nu cântă în grădină”, iar atunci când o face „cântă câte 1-2 ceasuri și apoi pliacă, ceia ce, în alți ani, era regulat a cânta de la  6-11 ciasuri  <din>  noapte”. Răspunsul Comandantului Regimentului 24 Dorobanți a venit la 25 mai 1883, la doar 6 zile după reclamația antreprenorului.   

Din adresa comandantului rezultă nemulțumirea produsă de sumele insuficiente alocate în bugetul anului 1883/84, „pentru a se putea subține gagiștii și șeful lor”. Cu toate acestea, la solicitarea primarului, „muzica” a continuat să cânte joia și duminica de la 6 la 9 seara, deși „modesta plată de 17 fr. ce i se cuvine pentru uo seară este chiaru pe nimicu o muzică militară să cânte 3 ore”, se arată în răspunsul comandantului. În același an, în Grădina Publică s-au plantat de grădinarul primăriei, Ionu Gândacu, copacii oferiți de Anton Cincu din pădurea pe care acesta o deținea la  Buciumeni, iar autoritățile au plătit doar transportul acestora. 

În 1887, Primăria a reparat bufetul, a montat 40 de bănci şi a plantat arbori.  Grădina Publică a fost dotată cu 57 de lămpi de iluminat care erau aprinse de două ori pe săptămână. Muzica Regimentului de Dorobanţi  era subvenţionată de Primărie, „cu obligaţiunea de a cânta de trei ori pe săptămână în grădină, pentru amusamentul publicului”. Grădina era îngrijită de un grădinar ce avea timp de 7 luni pe an un ajutor.  

În 1896, Costache Căsăndrescu  a realizat împrejmuirea Grădinii Publice. După numai un an aceasta avea să fie supusă unor  transformări de amploare. Pentru efectuarea lucrărilor de reamenajare a grădinii Primăria a apelat la serviciile  grădinarului austriac Ritter Otto, care „a întocmit schița de plantațiuni”.                        

O descriere din această perioadă a Grădinii Publice tecucene avem de la scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu: „Nelipsita grădină publică provincială, care, la Tecuci era un soi de manej în mijlocul oraşului, un O mare, în mijloc având flori, iar pe trupul lui prundiş”.   

În vremurile acelea tecucenii se mulțumeau să se plimbe în jurul manejului, în „formă de peluză de flori” și, mai apoi, să se răcorească cu vreo înghețată sau bere la „bufetul destul de cochet și plăcut”. Pe atunci în grădină nu avea acces decât elita orașului, cei mai modești stăteau „pe la dosuri, ascultând muzica, pe câte o laviță de lemn, cei mai mulți însă nici nu îndrăzneau să intre în grădină ci stăteau pe lângă garduri sau la porți”. 

Scriitorul și memorialistul Nicolae Petrașcu o denumea „grădina neamțului, cea cu gherghinele și dăliile cât pălăria”, care de la distanță te îmbăta cu mirosul florilor.  În același timp, era locul unde în copilărie se plimba împreună cu prietena sa Marița.  

La începutul secolului al XX-lea, Grădina Publică a devenit atât loc de promenadă cât și de petreceri. Despre modul de desfășurare a acestora ne povestește Ion Dongorozi: „Dumineca seara – vara la Grădina Publică, iarna la casinou – se ştia regula; o masă lungă, cu faţa de olandă, în cap colonelul (comandantul Regimentului de Roşiori) având la dreapta pe nevastă-sa, iar în stânga pe signor Berthelotty; drept în faţă, la celălalt cap de masă, pe maiorul ajutor, iar pe de lături înşiraţi după grad şi vechime, 20-25 de ofiţeri – dar numai din regimentul de roşiori şi numai dintre cei neînsuraţi. Vara cafe glace cu biscuiţi de Hamburg, apoi şampanie cu pişcoturi comandate înadins de la Capşa. Iarna, pate de foie gras, icre tescuite, stafide de Madeira cu fistici, şi de la început până la sfârşit tisană, ca să se poată bea mai mult. Snoavele şi glumele ţineau atunci ceasuri şi ceasuri”. 

De Sfântul Petru se organiza în oraș tradiționalul iarmaroc. Din relatările lui Ion Dongorozi aflăm că iarmarocul, „era prilej pentru liceeni de făcut curte demoazelelor, iar pentru slujnice, ordonanțe și pompieri, prilej de dragoste în toată voia prin tufișurile din Grădina Publică. În serile când nu cânta muzica, până se spărgea iarmarocul – adică până după Sân Petru – în grădină era întuneric beznă, iar amândouă porțile de grilaj, ferecate cu lanț și lacăt”.  

 Grădina Publică a fost și locul unde nu o dată au avut loc scandaluri. Despre unul dintre acestea  s-a relatat în presa bucureșteană a anului 1897. Ce se întâmplase?  În seara zilei de 22 iulie a respectivului an, un colonel, Văleanu, a venit  în grădină cu un câine. Grădinarul Riter Otto i-a atras atenția „că introducerea câinilor este oprită”.  Drept răspuns, colonelul l-a agresat, „lovindu-l  peste față pe bietul grădinar cu o cravașă ce avea în mână. Grădinarul ţipa, se aduna lume prin jurul lor, iar colonelul, după ce-l bate bine – conform relatării autorului articolului – îşi chema câinele şi începu să se preumble ca şi cum n’ar fi făcut nimic. Grădinarul a raportat cazul d-lui Primar, care a trimis pe poliţai să cerceteze”. În articol se mai spune că „lumea a rămas foarte indignată de purtarea acestui colonel şi cea mai  mare parte a plecat din grădină”, iar grădinarul, supus austriac, a reclamat la ambasadă și la divizia din Galați. 

Întrucât Grădina Publică era „locul de distracție ca și pretutindenea neregulile are atinge hygiena și salubritatea publică și nesiguranța circulațiunii este proibită”, în vara anului 1898, pentru reglementarea acestor probleme, primarul a emis o ordonanță prin care se interziceau faptele ce aduceau „atingere moralei publice”, introducerea de animale („câini de lux sau cu sgardă”) și trebuia ținută „cea mai perfectă curățenie în cuprinsul grădinii”.  

În Grădina Publică distrusă în urma bombardamentelor germane din timpul războiului s-au făcut importante lucrări de reabilitare în toamna anului 1921.  Cu acest prilej, în mijlocul parcului, a fost amenajat un cazinou. 

Degradarea Grădinii Publice s-a accentuat în perioada interbelică. Chioșcul ajunsese o ruină, „cu o estetică îndoielnică – practic a luat forma unui coteț de găini – cu dindosurile lui murdare, chiar în mijlocul grădinii”, iar produsele oferite erau de proastă calitate și scumpe. Aerul respirat „era de o calitate îndoielnică”, datorită closetului „primitiv” construit între Grădina Publică și Piață, și care începuse să „duhnească” din lipsa  canalizării. Fără subvenția de la Primărie „muzica” militară nu mai cântă, dar nici „nu avea cine să o mai asculte”,  din cauză că localnicii începuseră să ocolească Grădina Publică. 

În 1929, după distrugerea teatrului în urma unui incendiu, se propunea ca noua clădire a acestuia să fie ridicată în Grădina Publică vizavi de Banca Prevederea, ținându-se seama de Planul de sistematizare al orașului. Se mai prevedea: construirea palatului administrativ în locul fostului teatru; extinderea clădirii Tribunalului; desființarea străzii care despărțea Grădina Publică de Piața Observatorului și făcea legătura între str. Sf. Gheorghe și str. I. C. Brătianu; desființarea  halelor și compartimentelor din jurul Foișorului, precum  și demolarea acestuia; din locul în care era situat Foișorul înspre Grădina Publică se propunea construirea catedralei. Cu toate acestea, în anii următori lucrurile au rămas neschimbate. În 1936, George Carp propunea în „Curierul Tecuciului” dărâmarea bufetului, astfel încât suprafața grădinii să se dubleze, iar pe locul eliberat să se înalțe noua catedrală a orașului.  

De-a lungul timpului, în Grădina Publică au fost construite mai multe clădiri: Teatrul – distrus  de un incendiu la 24 ianuarie 1929; Tribunalul – în localul căruia a fost instalat la 30 iulie 1917 Comandamentul Armatei I română condusă la acea dată de generalul Eremia Grigorescu; catedrala „Sfântul Gheorghe” (piatra de temelie a fost pusă la 31 iulie 1938 de Prea-Sfințitul Arhiereu-vicar Ilarion Băcăoanul, de la Episcopia Romanului). 

După război, în anul 1949, a fost amenajat bazinul fântânii arteziene în spaţiul  preluat de la fosta Piaţă a Observatorului. Schițele tehnice ale bazinului fântânii  arteziene și amforelor au fost executate de Eduard Mobilio. De altminteri, italianul a lucrat și la construcția catedralei „Sfântul Gheorghe”.   

În ședința din 27 martie 1951, Comitetul Executiv al Sfatului Popular Tecuci și-a luat angajamentul ca lucrările la Grădina Publică din oraș să se încheie până pe 8 mai, „ziua de luptă a partidului nostru”, când era programată inaugurarea. Urma ca în parc „să fie construite bănci, să fie făcută rețeaua pentru iluminat, să fie plantați pomi și să fie verde”. S-a hotărât ca denumirea parcului să fie „Grădina Publică 8 Mai – 30  de ani de luptă a partidului”. În cele din urmă  inaugurarea a avut loc pe 7 noiembrie 1949, iar parcul a primit numele „7 Noiembrie”. Autorii proiectului de amenajare în stil geometric – peisagistic au fost inginerul agronom Costache Hogaș și arhitectul Ionel Flavian. 

În Grădina Publică și-au găsit locul mai multe monumente şi busturi, precum o cruce de stejar pe locul unde, într-o fântână, au fost găsiţi în 1917 patru cercetaşi morţi (noiembrie 1925), bustul folcloristului Tudor Pamfile în partea centrală a Grădinii  (17.06.1928 ), busturile scriitorilor: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Aeksandr S. Puşkin şi Maxim Gorki (în aprilie 1960)  şi „Aleea personalităților” (inaugurată pe 7 septembrie 2000). Busturile personalităților au fost realizate de sculptorul tecucean Dan Mateescu și îi reprezintă pe: Costache Conachi, Ion Petrovici, Ştefan Petică, Mihail Manoilescu, Alexandru Papadopol Calimah, Hortensia Papadat Bengescu, Iorgu Iordan, Mihai Berza, Constantin Narly și Ilie Matei. 

Grădina Publică din Tecuci a fost, în decursul anilor, locul unor manifestări de larg interes pentru locuitorii orașului: spectacole, festivaluri, expoziții, defilări, concerte de fanfară, serbările de sfârșit de an ale elevilor etc. De pildă, la 23 mai 1916, cu ocazia vizitei sale la Tecuci, Regina Maria a fost primită la pavilionul din Grădina Publică fiindcă acesta „era singurul loc unde putea să fie primită M. S. Regina și unde putea să împartă ajutoare”. 

În 1965, pe aleile din faţa Tribunalului au fost amplasate panourile cu fotografii din cadrul  expoziţiei „Tecuci – realităţi contemporane” realizate de profesorul Ştefan Andronache. În 2007, acesta a  fost inițiatorul proiectului și, alături de Mihail-Cristian Rachieru, autorul fotografiilor din albumul Colţ de rai tecucean: Grădina Publică Tecuci concesionată de Vasile Danailă Pazvante. 

 Grădina Publică a cunoscut o perioadă de adevărată înflorire începând cu anul 1994, când a fost concesionată lui Vasile Danailă Pazvante. În grădină a fost amenajată o zonă în care se intra prin Poarta întrebărilor şi unde se găseau: Aleea Concilierii, Golgota,  Sfatul bătrânilor, Masa înțelepciunii. Până în decembrie 2012  a putut fi admirată şi o colecţie de circa 15.000 de eşantioane de minerale şi flori de mină. Nu erau de neglijat nici cascadele, fântânile arteziene, păsările exotice şi aranjamentele florale cu numeroasele specii de trandafiri, lalele, magnolii, clematite, glicinele, azalee, petunii, hortensii, crizanteme, arbusti şi arbori ornamentali. Impresionată de această simfonie a culorilor, Profira Vidrașcu, director al Grădinii Botanice din Iași, își exprima astfel admirația față de acest parc: „Speciile de flori și arbuști introduse de Vasile Dănăilă în România constituie un loc de referință pentru toate amenajările din țară, inclusiv pentru grădinile botanice”.  O interesantă descriere a Grădinii Publice din Tecuci a făcut și Ștefan Andronache: „Colțul de rai tecucean sau Parcul lui Pazvante este o autentică oază de verdeață predestinată recreerii și bucuriei de a trăi, un loc parcă încredințat de Dumnezeu unui om vrednic și foarte pasionat. Aici își dau întâlnire, ca nicăieri în altă parte, florile multicolore și încărcate de parfumuri, ciripitul păsărilor exotice, susurul necontenit al apelor cascadelor și muzica ambientală reconfortantă. În plus, cei care se opresc în grădina tecuceană descoperă și o prețioasă colecție de flori de mină, care a devenit prima expoziție de acest gen în aer liber din România. Această veritabilă grădină a splendorilor, la care trudește cu pricepere și multă sensibilitate Vasile Dănăilă Pazvante, s-a conturat, de mai multă vreme, ca singurul brand viabil și fără de rival al municipiului Tecuci”.   

Grădina Publică ocupă o suprafață de 2,5 ha, din care 1,5 ha zonă verde, iar în ultimii ani a fost supusă unui amplu proces de modernizare care a vizat asfaltarea parțială a aleilor, montarea de borduri, modernizarea iluminatului, a instalației de alimentare cu apă, mutarea bustului lui Alexandru Ioan Cuza etc.. 

În şedinţa Consiliului local din 29 ianuarie 2015 s-a luat decizia ca Parcul  Central să fie  denumit Parcul „Alexandru Ioan Cuza”.  

La 12 august 2017, cu ocazia manifestărilor dedicate Centenarului marilor victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, lângă clădirea în care  a funcționat în timpul războiului comandamentul Armatei I română condusă de generalul Eremia Grigorescu a fost dezvelită o placă omagială.  

Așadar, istoria Grădinii Publice din Tecuci a fost plină de întâmplări mai vesele sau mai triste, o istorie ce se scrie neîncetat, chiar și în zilele noastre. 

 

Daniel Bradea 

 

(Sursa: Daniel Bradea, „STUDIUM”, vol. 11, 2018, p. 111-120; vezi și Idem, CONTRIBUȚII LA ISTORIA ORAȘULUI TECUCI, Ed. Studis, Iași, 2021, p 497-509).  

error: Content is protected !!